Ora de religie - bucuria de a dărui

La ceas de răscruce pentru ora de religie, chem amintirile care împodobesc trecerea timpului cu amprenta emoţiei şi le aştern ca pe o spovedanie.

În toamna anului 1992, când am devenit studentă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, am primit şi un post într-o şcoală bună, unde copiii manifestau un real interes pentru disciplina religie. Clasele mari, a VII-a şi a VIII-a, puteau să opteze sau nu pentru această disciplină, nestudiată în anii anteriori. Clasele mici aveau câte o oră de religie în program, dar clasele mari, terminale, a VIII-a, acum aflau despre ce pot descoperi la ora de religie. Îmi amintesc de faptul că diriginţii jucau un rol esenţial în orarul fiecărei clase, dacă elevii optau pentru studiul acestei discipline de la începutul anului. Cum elevii discutau între ei, schimbau impresii, au început să rămână mai mulţi la această oră, care era ultima din program. La început doreau doar să asculte, apoi au cerut permisiunea să participe efectiv la ore. Alergam de la facultate, unde Îl cunoşteam pe Dumnezeu, la şcoală, unde împărtăşeam această uimire şi elevilor mei; practic, Îl descopeream pe Hristos în acelaşi timp cu ei.

Elevii erau încântaţi că pot participa şi pune întrebări despre rugăciune şi folosul acesteia, unii expuneau câte o problemă concretă pentru care cereau ajutor şi de multe ori reluam câteva rugăciuni cu toţi elevii prezenţi în care cererea noastră se canaliza pe ajutorul celui aflat în suferinţă sau necaz. Marile bucurii veneau în perioada posturilor, când apăreau întrebările despre sărbători şi necesitatea pregătirii pentru întâmpinarea lor. Atunci elevii îmi atrăgeau atenţia că repet tema aceasta, însă postul era important şi rămânea cel mai frumos exerciţiu de înnoire sufletească pentru ei.

Întâlnirea cea tainică se realiza însă în timpul cântărilor religioase, pe care le strecuram către finalul orei, când elevii dădeau semne de oboseală. Acelea erau clipele care ne uneau şi ne reuneau şi în şcoală, şi în biserică, şi, ulterior, în viaţă, după trecerea anilor.

În semestrul următor, întâlnind o deschidere tot mai mare din partea lor (numărul celor care participau fiind mai mare decât cel al opţiunilor), i-am rugat să rămână la test pentru notă. Au acceptat cu bucurie şi m-au rugat să le trec şi notele în catalog. Astfel, o clasă întreagă, care nu optase pentru religie, primise note în al doilea semestru. Ei şi-au luat libertatea de a face ora, de a participa şi de a fi evaluaţi, iar eu n-am socotit nici un lucru rău în aceasta, văzând dorinţa lor puternică de a cunoaşte credinţa. Câştigasem o nouă clasă de elevi pe care-i consideram un dar; fiecare suflet era pentru mine un dar spre a-l aşeza pe calea cea adevărată a vieţii în Hristos.

Bucuria reîntâlnirii ulterioare în biserică, unde aceşti foşti elevi, acum părinţi şi ei, îşi aduc, duminică de duminică, copiii la slujbă şi la Taina Sfintei Împărtăşanii, mi-a confirmat tăria poruncii: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!“. Am continuat activitatea în această şcoală, patru ani, cât am fost studentă, m-am titularizat la sfârşitul facultăţii într-o şcoală situată la 200 de metri distanţă de prima, în acelaşi cartier. Între timp, am obţinut gradele didactice II şi I, dar cea mai preţioasă „distincţie“ am primit-o de curând, în octombrie 2014, ca pe o certitudine de care aveam nevoie.

Absolvenţii clasei a VIII-a D, promoţia 2004, au organizat întâlnirea şi sărbătorirea a 10 ani de la finalizarea cursurilor gimnaziale şi au invitat şi profesorii care i-au îndrumat pe parcursul celor opt clase. Nu mică mi-a fost bucuria de a vedea oameni realizaţi, cu studii superioare, unii familişti, toţi aflaţi la început de carieră. Colegele profesoare s-au întrecut dându-le sfaturi de viaţă şi lăudându-i pentru spiritul organizatoric şi ideea de a opri timpu-n loc şi a privi în urmă.

Am realizat atunci că trebuie să le smulg câteva răspunsuri sincere şi i-am întrebat cu ce-au rămas de la orele de religie din gimnaziu. Unul dintre ei, Sorin, medic proaspăt absolvent, s-a grăbit să-mi răspundă: „M-aţi învăţat lucrurile simple care m-au ajutat să ies din împrejurările dificile ale vieţii şi am rămas cu definiţia simplă că rugăciunea este cheia cu care deschidem şi închidem ziua; n-am uitat rugăciunea cântată Maicii Domnului şi multe altele...“ Apoi, realizând comoara de înţelepciune adunată ulterior de el, am întrebat cu strângere de inimă dacă are de gând să plece din ţară pentru a profesa şi a se specializa. Răspunsul a venit la fel de prompt ca şi primul: „Nu plec din ţară. Rămân pentru viaţa duhovnicească de aici!“

Ioana Niculae este profesor de religie la Şcoala nr. 198 din Bucureşti