Poveste de Crăciun într-un spital de copii

Cu puţin timp înainte de Crăciun, Spitalul de copii „Marie S. Curie“ (Budimex) din Capitală este pregătit pentru întâmpinarea sfintei sărbători. Luminiţele, globurile, beteala şi fundele roşii sunt ornamentul de sezon din încăperile coridoarelor şi ale sălilor de aşteptare. Sărbătoarea aduce bucurie, mai ales micuţilor, mulţi dintre ei nevoiţi să-şi petreacă Crăciunul în spital. Chiar şi în aceste condiţii, nimic nu poate să-i împiedice să viseze, să spere, să-şi dorească. În primul rând, sănătate, spun părinţii lor, mai apoi jucăriile şi dulciurile pe care orice copil le preferă.

În timpul consultaţiilor, Moş Crăciun este subiect de conversaţie între medici şi copii. Până şi înţepăturile acelor de seringă şi de perfuzie sunt mai uşor suportabile la gândul răsplatei de după, primită tot de la bătrânul darnic, la timpul potrivit. Sărbătoarea aduce bucurie, mai ales micuţilor. Chiar şi acelora pentru care suferinţa a devenit o stare de normalitate cruntă şi de durată. Pentru mulţi dintre ei, Crăciunul petrecut în spital, departe de confortul şi intimitatea căminului, este o practică ca oricare alta, specifică noului mod de viaţă, cu care sunt nevoiţi să se obişnuiască. Numai părinţii nu se pot împăca cu suferinţa copiilor pe care îi veghează la căpătâi, zi şi noapte. Cearcănele de sub ochi, îngrijorarea care cutează pielea frunţii şi spaima din priviri atunci când primesc sfaturile sau recomandările medicului sunt semne că cele două urâte - boala şi moartea - încă mai pândesc lacome sufletele micuţilor, chiar şi în această perioadă. Spitalul este un loc de tranzit, şi toţi cei care ajung aici îşi doresc să rămână oaspeţi cât mai puţin timp. Să-şi recapete darul cel nepreţuit - sănătatea -, să plece şi să nu se mai întoarcă vreodată. Mai ales că sărbătorile aşteaptă în prag.

O fetiţă şi lista dorinţelor sale

În dimineaţa primei zile de Crăciun, când Andreea Denisa va deschide ochii de sub pulberea fardului aplicat încă din Ajun, va întreba de Moşuâ. Îşi va potrivi botoşeii albi, perforaţi ca un fagure, şi va ieşi val-vârtej din salon, cu agerimea şi curiozitatea unui copil de patru ani. Înainte să ajungă în camera de joacă, locul în care se întâmplă minuni şi unde Moş Crăciun trebuie să-i fi lăsat cadoul dorit sub brad, Andreea va alerga pe coridoare, zgomotoasă şi nerăbdătoare ca o vrăbiuţă.

Până atunci, fetiţa internată la secţia oncologie, de mărimea unui pitic din povestea cu Albă ca Zăpada, isteaţă şi energică, va spune oricui vrea să o asculte lista dorinţelor sale pentru Crăciunul de anul acesta. Ca într-un ritual numai de ea ştiut, după ce pronunţă „vreau o păpuşă mare, mare de la Moş Crăciun“ sau „mai bine o maşinuţă şi un avion“, prinde în mânuţe globurile strălucitoare de la poalele bradului din camera de joacă, de la etajul cinci. Apoi, conştiincioasă, îşi reia locul la măsuţa de lucru, pentru că „eu aici am de făcut multă treabă“. Taie cu o forfecuţă hârtie pentru „fulgi de zăpadă“ în forme şi mărimi neregulate. Mama îi este alături. La fel şi Raluca Tănase - „prietena mea cea mai bună pe care o iubesc“, după cum mărturiseşte Andreea - , asistent social şi terapeut prin joc din partea Asociaţia PAVEL (Primind Ajutor, Viaţa Este Luminoasă), care este nelipsită din mijlocul copiilor de la „Marie Curie“.

Adevărul despre „nenea Moş care aduce cadouri“

Din camera cu brad, cu multe jucării şi cu desene ale copiilor expuse pe pereţi, se aud colinde. Din când în când uşa se deschide şi sunetul poate fi desluşit tot mai clar pe coridoare. Piticii aflaţi în apropiere dau buzna înăuntru. Se simt bine aici, în camera poveştilor, unde pot visa şi pot uita de bolile care le-au retezat prea de timpuriu aripile fragede.

Alexandru şi Fabian intră pe rând, în linişte, şi îşi ocupă locurile la măsuţe. Cel dintâi colorează, iar cel de-al doilea decupează imagini pe care le lipeşte mai apoi pe o felicitare. „Uite, ce bebeluş drăguţ“, se arată bucuros Fabian cel mic, care la cei cinci ani deja împliniţi dă dovadă de multă înţelepciune, inteligenţă şi răbdare. „Cine este?“, întreabă Raluca, iar băiatul îi răspunde imediat: „Iisus Hristos“, după care îşi apleacă deasupra unor decupaje căpşorul ras, încins cu o bentiţă care îi fixează un dispozitiv de tuburi.

Andreea este atentă la tot ce se întâmplă în jurul ei. Îi place să fie în mijlocul atenţiei şi într-un moment de linişte generală continuă povestea ei despre Moş Crăciun, cel care „a vorbit cu mami şi tati, ca să îi întrebe dacă sunt cuminte“. Imaginea copilei despre bătrânul cu tolba plină cu jucării este aceea a unui „moş cu barbă roz, ba nu, albă, am greşit“, care „stă la altă casă, mai departe“. Nu se hrăneşte cu nimic, pentru că „el nu e om, e Moşuâ, adică e un nenea Moş care aduce cadouri la copii“.

„Pe Moş Nicolae nu l-am văzut, dar pe Moş Crăciun vreau să-l văd“

„Brăduţ tot de la un moş avem, de la Nicolae“, spune Andreea, cel care „a venit la uşă la mine, la salon, şi mi-a adus în ghetuţe fard şi ruj, o păpuşă şi dulciuri. Eu dormeam. Nici măcar nu a ciocănit. Pe el nu l-am văzut, dar pe Moş Crăciun vreau să-l văd.“

Pentru o scurtă demonstraţie, fetiţa închide ochii, după care clipeşte rapid de câteva ori şi întreabă: „Se vede fardul, unul roz şi unul verde?“. „Se vede, se vede“, primeşte imediat răspunsul mamei şi observaţia prietenească a Ralucăi: „ţi-ai făcut un ochi verde şi unul roz şi ai reuşit să-ţi pictezi şi sprâncenele.“

Fetiţa izbucneşte într-un râs distrat, ca un clinchet de clopoţel, mai verifică încă o dată globurile din brad şi se furişează afară din cameră, de mână cu mama, pentru masa de prânz. La fel fac şi cei doi băieţei. Camera rămâne goală. La ieşire, în drum spre lift, întâlnesc un năzdrăvan, care caută cu capul în crengile unui brăduţ pitic: „cadourile mele de la Moş Căciun. Avionul meu, unde e avionul meu?“.