Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Profesorul de religie și misiunea sa sfântă

Profesorul de religie și misiunea sa sfântă

Un articol de: Prof. Mădălina Viorica Radu - 18 Noi, 2019

După Învierea Sa din morţi, Mântuitorul a trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască Evanghelia Sa: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-20). Acest testament l-au primit şi urmaşii lor, până în zilele noastre. Astfel, trebuie să înţeleagă şi profesorul de religie misiunea sa: a fost ales de Dumnezeu, printr-o chemare lăuntrică, şi a fost trimis să înveţe și pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu. În această slujire, el nu este singur: Dumnezeu i-a promis că-l însoţeşte şi-l ajută în toate zilele, aşa cum a promis şi Sfinţilor Apostoli. Prin urmare, pentru buna reuşită a educaţiei religioase este nevoie ca profesorul de religie să corespundă anumitor cerinţe. De fapt, fără profesori adevăraţi, nici cea mai bună organizare a învăţământului, nici cele mai potrivite metode şi mijloace nu preţuiesc nimic.

Calitățile unui bun educator

Vocaţia este o simţire lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu. Educatorul cu vocaţie este cel care manifestă încredere şi iubire faţă de Dumnezeu, în primul rând, şi apoi faţă de elevi. El este preocupat de dezvoltarea personalităţii acestora şi are conştiinţa importanţei misiunii lui şi a faptului că este trimisul lui Dumnezeu în faţa elevilor, pentru a le preda învăţătura revelată de Fiul Său înomenit.

Dragostea. Profesorul de religie are datoria să-i preţuiască şi să-i iubească pe elevi, aşa cum Mântuitorul a iubit copiii. A educa înseamnă a iubi. Iubirea îl face pe profesor să asculte orice dorinţă bună a copiilor, să înţeleagă scăderile lor pentru a le înlătura. Iubirea faţă de elevi nu se manifestă numai la şcoală, la biserică sau pe stradă, ci şi în „cămara de rugăciune” a profesorului.

Smerenia. Aceasta îl face pe profesor să-şi recunoască limitele şi-l fereşte să cadă în extremele subestimării sau supraestimării proprii. Profesorul de religie trebuie să fie un om al smereniei, raportându-se mereu la idealul suprem, Mântuitorul Iisus Hristos.

Răbdarea. A face educaţie înseamnă a avea răbdare. Rezultatele muncii unui profesor nu se văd imediat decât într-o foarte mică măsură. Educaţia trebuie făcută cu răbdare şi temeinic, rezultatele reale fiind cele care se constată în timp.

Blândeţea îl ajută pe profesor să câştige încrederea elevilor, fără de care nu este posibilă educaţia. „În religie găsim cele mai luminoase şi mai blânde livezi spirituale, dumbrăvi pure de binefăcătoare răcoare, flori de vis, dar tot în ea găsim şi prezenţa implacabilă a meridianelor normative. Pentru aceste motive am întrebuinţat expresia duală blândeţe severă, pe care am dorit-o altă călăuză pentru spiritualizarea sentimentului religios. E, desigur, greu să fii sever fără a fi rău, să fii serios fără a fi arid şi e greu să fii blajin fără a fi pueril şi fără linie. Dar cine a spus că educaţia este o întreprindere uşoară?” (Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1966, p. 82).

Profesionalismul. Profesorul de religie trebuie să aibă aptitudinea de a transmite elevilor bunuri spirituale şi să influenţeze educativ sufletele lor. Trebuie să fie un bun psiholog, să aibă tact pedagogic, să cunoască Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi cultura laică, să stăpânească metodele de educaţie şi modalitatea de utilizare a acestora, să-şi formeze o cultură generală care să-l ajute în abordarea interdisciplinară şi în utilizarea mijloacelor de învăţământ, să aibă capacitatea autoevaluării activităţii.

Sinceritatea. Prin sinceritate, profesorul de religie cucereşte încrederea elevilor. El trebuie să-şi păstreze „curăţia inimii” pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor.

Bunătatea este iubirea manifestată prin atitudinea profesorului faţă de elevi şi exclude răzbunarea, nervozitatea, mânia, sentimentele nepotrivite.

Evlavia este expresia credinţei mărturisite de către profesor prin viaţa sa. Astfel, profesorul face dovada că activitatea sa este spirituală, duhovnicească, având o putere educativă foarte mare, pentru că din evlavia profesorului se dezvoltă şi evlavia elevilor.

Umorul. Simţul umorului este un mod de existenţă care dezvăluie echilibru sufletesc şi se bazează pe o temeinică cunoaştere de sine şi pe cunoaşterea nimicniciilor vieţii. Condiţiile umorului adevărat sunt căldura interioară şi o avansată cultivare a sufletului. Prin umor, profesorul îşi păstrează superioritatea asupra tragicului existenţei şi are un scut de apărare împotriva celor care caută micşorarea bucuriei educative. Având umor, profesorul câştigă elevii şi le trezeşte dragostea de muncă şi viaţă, atât timp cât umorul său nu îi afectează autoritatea. Dar nu orice umor este benefic. Numai râsul „optimist, încurajator, generos, o veselie binevoitoare care să lase să se întrevadă o reciprocitate favorabilă. Nu un râs ascuţit, maliţios, menit să pună în lumină defectele şi inferioritatea celuilalt. Profesorul nu trebuie să râdă de elevi pentru ca cei din jur să se bucure cu răutate” (Viorel Prelici, A educa înseamnă a iubi, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997, p. 210).

Optimismul. Un profesor optimist insuflă cuvinte „cu putere multă”, atât de necesare elevilor care nu au încă convingeri religioase puternice. Optimismul îl ajută pe profesor să scoată în evidenţă calităţile elevilor, partea bună a lucrurilor şi faptul că uneori planurile noastre nu coincid cu planurile lui Dumnezeu.

Așadar, educaţia reprezintă o activitate metodică şi practică prin care ne adresăm sufletului şcolarilor şi capacităţii lor de a asimila cunoştinţe. În acelaşi timp, suntem preocupaţi cum trebuie să fie transmise cunoştinţele ca prin ele să le dezvoltăm raţiunea, voinţa şi sentimentele.

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziţie spre religiozitate, el e capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziţie se poate cultiva şi dezvolta prin educaţia religioasă. Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazează pe trăirile date de modul său „religios” de viaţă, iar la perioada adultă, pe o trăire intensă şi o atitudine spirituală.

Profesorul de religie este un model pentru elevii săi. Mai mult sau mai puţin evident, elevii, care la vârsta lor sunt în căutarea unui model de viaţă, evaluează comportamentul şi atitudinea profesorului de religie. Puterea exemplului este mare, deoarece exemplul personal acţionează direct asupra vieţii elevului. Nimic nu poate fi mai dăunător pentru sufletul elevilor decât un profesor de religie care nu face ceea ce îi îndeamnă pe elevi să facă.

Educatorul creştin trebuie să urmeze modelul Mântuitorului care nu a venit să facă teorii filosofice, ci a venit să răspundă cu viaţa Sa la marea întrebare ce-l frământă pe om: sensul vieții sale. Domnul Hristos a răspuns nu printr-o formulă teoretică, ci ne-a învățat practic că scopul vieții creștine este mântuirea, pe care a realizat-o personal, din iubire față de noi oamenii.

 

N.r. : Mădălina Viorica Radu este profesoară la Școala Gimnazială „Dumitru Hera”, Bătești, Prahova.

Citeşte mai multe despre:   ora de religie