„Religia este unica disciplină la care putem comunica cu sufletul“

După o vară frământată de dezbateri cu privire la reformarea sistemului educaţional, la mijlocul lunii septembrie, Guvernul României a adoptat în plenul Parlamentului un nou proiect al Legii Educaţiei Naţionale, care păstrează Religia în învăţământul preuniversitar. Vestea a fost bine primită de elevii şi profesorii de Religie de la Şcoala generală nr. 129 „Elena Farago“ şi de la Liceul bilingv „Decebal“, din Capitală. Despre importanţa acestei materii în educaţia copiilor de astăzi, efectele asupra lor şi interesul elevilor pentru acest obiect de studiu, aflaţi chiar de la ei şi dascălii lor.

„S-a sunat de ieşire, e pauza mareeee“, anunţă o fetiţă în uniformă, iar în urma ei ies nerăbdători zeci de copii. La amiază, curtea Şcolii generale nr. 129 „Elena Farago“, din cartierul Berceni, devine toată numai zâmbet şi veselie. După câteva minute de hârjoană, bucuria celor mici este întreruptă de elevul cu clopoţel care anunţă începerea cursurilor. Efectul produs - un „ăăăăăăă“ general, de dezamăgire -, după care, asemenea copiilor din toate timpurile, şcolarii se învălmăşesc la uşile claselor. Fiecare caută să-şi facă loc cu coatele, să intre cât mai repede în bancă. De regulă, cei mai plăpânzi, mai molcomi sau mai răbdători din fire aşteaptă ultimii şi aceştia sunt şi cei care închid uşile, nu înainte de a mai trage o ocheadă spre direcţia de unde trebuie să apară profesorul.

„Vine?“ „Nu vine!“, se şopteşte în spatele uşilor.

„Dumnezeu este bun, iubitor şi drept“

La clasa a V-a D, rumoare.

Doamna profesoară Daniela Ciorîţă este întâmpinată cu un „bunăăă ziuaaa“ spus în cor, aproape recitat, de cei 24 de elevi. După rugăciunea „Tatăl nostru“, ora de Religie poate să înceapă. Cu un prim test de după vacanţa mare, rezolvat în clasă, care să evalueze cunoştinţele religioase ale elevilor.

Răspunsurile la prima întrebare vin imediat şi toţi copiii admit cele spuse de Silviu, Andreea şi Ştefan: „Dumnezeu este bun, iubitor şi drept“.

La fel de iscusiţi se dovedesc cu răspunsurile şi la întrebările legate de mesagerii divinităţii, „prin care Dumnezeu le vorbea oamenilor de demult. Aceştia erau oameni sfinţi, oameni apropiaţi de Dumnezeu, care aveau darul profeţiei, adică vorbeau despre fapte care se vor întâmpla peste mulţi ani, în viitor“, explică profesoara Ciorîţă.

Pe acela care „a primit de la Dumnezeu Tabele Legii“, Vlad îl identifică ca fiind Proorocul Moise, „…de pe muntele Sinai, doamna“, completează o fetiţă blondă, din banca a doua de la geam.

Rând pe rând, elevii îşi amintesc de Sfântul Arhanghel Gavriil, cel care „a vestit Fecioarei Maria că-L va naşte pe Fiul lui Dumnezeu“; de Sfântul Ilie, care „a prevenit pe regele Ahab că Dumnezeu va trimite o secetă mare, din cauza închinării la zeul Baal“; şi nu uită de Mântuitorul Iisus Hristos, „prin ale Cărui învăţături, minuni şi prin jertfa Sa, a adus lumii posibilitatea intrării în împărăţia lui Dumnezeu.“

Sfântul Ştefan, pe înţelesul celor mici

„Prin rugăciune noi stăm de vorbă cu Dumnezeu; prin Sfânta Scriptură Dumnezeu stă de vorbă cu noi“, le spune profesoara copiilor, iar aceştia numesc câteva rugăciuni care se găsesc în Cartea sfântă, numele unor sfinte slujbe şi rememorează împreună pilda semănătorului.

Chiar dacă lecţia despre Sfânta Scriptură le-a fost predată de doamna profesoară la începutul clasei a IV-a, copiii n-au uitat de Vechiul Testament, şi nici de Noul Testament. Şi de esenţa învăţăturilor cuprinse aici, pe care toţi o identifică ca fiind dragostea.

Profesoara îi încurajează şi îi felicită pentru răspunsurile date. După care întreabă: „Care a fost primul diacon ales de apostoli pentru a-i ajuta în activitatea lor misionară?“.

Hodoronc-tronc cade cu zgomot scaunul lui Silviu şi toată clasa izbucneşte într-un hohot molipsitor. Copii.

Răbdător, dascălul îi linişteşte, le adresează din nou întrebarea, la care adaugă şi un mic indiciu: „Numele acestui diacon îl poartă un coleg de-al vostru“. Concentrare maximă. Elevii se întreabă unii pe alţii cine ar putea fi. Profesoara îl numeşte pe Ştefan, iar acesta răspunde întrebător: „Eugen?“.

Rafale de râsete. Profesoara dezaprobă printr-un „vaaai, Ştefan, tocmai tu spui asta? E simplu. Ia să vedem, cine ştie?“. Două degete se ridică victorioase din marea de capete aplecate peste pupitre şi răspunsul vine imediat: „Diaconul Vlad“. Răspuns greşit şi de data asta.

Linişte generală. Nu trece mult şi din spatele clasei se aude o voce diafană a unei fetiţe firave, care îl numeşte pe Sfântul Ştefan, primul diacon şi martir al Bisericii.

„Tatăl ceresc este iubire“

Ici-acolo, în penarele colorate de pe bănci, se vede chipul câte unui sfânt. Dragoş, un rotofei simpatic din ultima bancă, are o asemenea iconiţă, pe care o poartă mereu cu el, alături de o „cărticică cu rugăciuni luată de la Mănăstirea Sinaia“.

„Şi eu am iconiţă. O port ca să-mi ajute Dumnezeu“, spune Andreea, ale cărei vorbe sunt încuviinţate de colega de bancă şi de alţi câţiva colegi.

Copiii au conştiinţa ajutorului lui Dumnezeu, iar despre cine este El, părerile sunt împărţite. Raluca spune: „Dumnezeu este Tatăl nostru, pentru că El ne-a creat pe toţi şi lumea asta“. Vine şi Dragoş cu un răspuns: „Dumnezeu este ca amândoi părinţii, nu numai ca unul, El este şi mamă, şi tată“. La care Iulia adaugă: „Dumnezeu este iubire“.

Cât priveşte ora de Religie, Alexandra este convinsă că doar aşa „putem învăţa mai multe lucruri despre Tatăl ceresc şi Îl putem cunoaşte mai bine“.

▲ „Noi lucrăm cu sufletul copiilor“

Cât de importantă este ora de Religie în educaţia pictorilor juniori, se poate lesne trage o concluzie. Cât priveşte impactul acestei discipline asupra celorlalţi colegi ai lor, explică chiar ei:

„Religia trebuie să rămână materie de studiu, pentru că fără ea noi nu am mai şti cine este Dumnezeu. Poate unii copii nu au părinţi şi, atâta timp cât este botezat în numele lui Dumnezeu, este păcat să nu afle despre El. Eu, când eram mic, am fost învăţat să cred în Dumnezeu, dar nu mi s-a spus de ce. Prin educaţia religioasă primită la şcoală am aflat de ce“ (Alexandru Biţă, clasa a VIII-a A).

„Religia este unica disciplină la care putem comunica cu sufletul, putem să ne autocunoaştem şi să învăţăm lucruri pe care în afara şcolii nu prea le putem afla. Educaţia religioasă este necesară, mai ales pentru tinerii din ziua de astăzi, care sunt total dezorientaţi.“ (Victoria Glibiciuc, clasa a XII-a A)

„Cunoştinţele religioase pe care le-am dobândit la şcoală m-au făcut să devin mai miloasă cu cei din jurul meu şi să mă gândesc de două ori înainte de a face un lucru. E un lucru bun care ne ajută. Mulţi copii învaţă de la părinţi ce trebuie să aleagă în viaţă sau copiază de la persoane din anturajul lor, şi asta nu este întotdeauna foarte bine.“ (Florentina Pavel, clasa a XII-a A)

„Mulţi dintre noi nu cred în Dumnezeu şi nu-L respectă, până când nu-şi dau seama că Dumnezeu există cu adevărat. Foarte mulţi dintre tineri râd pe seama Lui şi de-abia atunci când îi pedepseşte ori îi ajută în mod special îşi dau seama că există. Eu mă simt bine când sunt în biserică, iar în Dumnezeu pot găsi mereu ajutor.“ (Elena Avădanei, clasa a VIII-a A)

„Importanţa orei de Religie în educaţia copiilor o văd clar reflectată la generaţiile cu care am început din clasa întâi. Se simte foarte mult modul în care Îl percep ei pe Dumnezeu şi modul cu percep ei relaţia cu preotul duhovnic.

În general, ora de Religie are menirea de a deschide sufletul copiilor. Această oră este o misiune nu numai pentru mine, care sunt preot, ci pentru orice profesor sau profesoară de Religie. Noi lucrăm cu sufletul copiilor, în lumea cărora trebuie să pătrundem cu mare fineţe pentru a-i putea ajuta. Odată ce le câştigi încrederea, vin ei singuri la tine şi te caută“, conchide părintele profesor Marian Petrovici, de la Liceul bilingv „Decebal“.

▲ Un dascăl şi elevii săi, prezenţi în viaţa comunităţii

Pentru profesoara Daniela Ciorîţă, şcoala din Berceni este prima şi singura instituţie de învăţământ la care a predat Religia imediat după terminarea Facultăţii de Teologie, în 1995. În fiecare an şcolar organizează concursuri (olimpiada de Religie, „Sfinţii, prietenii copiilor“), expoziţii tematice, cu premii („Hristos Se naşte, slăviţi-L!“, „Învierea Domnului“), dar şi excursii pentru elevi la mănăstirile din ţară şi la cele din Grecia. De asemenea, cu ocazia sărbătorilor, profesoara de Religie şi copiii fac vizite la orfelinate şi la aziluri de bătrâni, unde prezintă de fiecare dată un program artistic şi le oferă mici cadouri gazdelor.

„Profesorul de Religie este, în clasă, asemenea preotului în sfântul altar. Are loc aceeaşi pregătire delicată pentru întâmpinarea Domnului“, spune profesoara Ciorîţă, după care adaugă: „Am primit cu bucurie iniţiativa Arhiepiscopiei Bucureştilor şi a Inspectoratului Şcolar General de a realiza un parteneriat educaţional, pe o perioadă de patru ani, cu şcoli din fiecare sector al Capitalei, care, printre altele, oferă sprijin şi consiliere spirituală copiilor cu situaţie materială modestă şi celor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate“.

„Domnu’ părinte“ de la liceu, prietenul elevilor

Până să ajung la Liceul bilingv „Decebal“, din sectorul 3 al Capitalei, nu mi-am imaginat că există un profesor atât de iubit de elevii săi, precum este părintele Marian Petrovici.

De la copiii din clasa întâi şi până la adolescenţii din clasa a XII-a, cu toţii se înseninează când îl văd. Cei mici îl înconjoară din toate părţile, îl îmbrăţişează ca după o lungă despărţire şi nu dau drumul mânilor preotului până nu-l conduc cu toţii, în grup, la capela din curte, spre cancelarie sau la vreo sală de clasă. Şi asta se întâmplă de vreo câteva ori pe zi, de fiecare dată când îl întâlnesc.

Cei mari i se adresează cu „părinte“, iar câţiva dintre elevii claselor mici îi spun „tati“. Mai cu seamă copiii de la Centrul de Plasament „Pinochio 3“, instituţia vecină liceului, îl consideră ca pe un tată al lor, cărora preotul le poartă de grijă, nu doar spiritual, ci şi material. Iar micuţii simt asta.

Pentru toţi elevii, profesorul de Religie este prietenul lor bun, căruia îi împărtăşesc toate gândurile, problemele, bucuriile sau tristeţile, mai cu seamă datorită faptului că părintele este şi duhovnicul şcolii. Duhovnicul copiilor, dar şi al unora dintre profesori.

Biserica de la şcoală

Ceea ce dă o notă aparte acestei instituţii de învăţământ este prezenţa unui lăcaş de rugăciune chiar în curtea sa. Biserica în şcoală, şi şcoala în biserică. Acesta este unul dintre dictoanele informale după care îşi desfăşoară activitatea liceul bucureştean. Cu siguranţă şi datorită acestei legături, atitudinea la nivelul instituţiei este una cât se poate de sănătoasă şi civilizată, având în vedere că aici sunt şcolarizaţi elevi de diferite naţionalităţi şi etnii (romi, moldoveni, germani), care învaţă alături de elevii români.

Elevii de aici văd preotul în fiecare moment al zilei. Este o prezenţă obişnuită în mijlocul lor. La fel ca şi bisericuţa din curtea şcolii, unde elevii merg zilnic. Pentru cei mai mulţi, este un loc preferat.

„Lecţiile de liturgică predate la ora de Religie îşi găsesc aplicabilitate practică la capelă. Când sunt în capelă şi uneori sunt mai neliniştiţi, celor mici le spun că se uită sfinţii la ei, şi atunci ei se potolesc imediat. Cei mari conştientizează locul lor acolo şi modul în care trebuie să se raporteze la cele sfinte. În liceu sunt elevi şi de alte confesiuni. Şi aceştia rămân la orele de Religie. Sunt atraşi de cele predate, le găsesc utile pentru cultura lor generală“, precizează părintele profesor Marian Petrovici.

De sărbători, când familiile se reunesc, biserica de la şcoală nu rămâne goală. Elevii se adună cu mic cu mare, şcolari şi liceeni. Chiar de sărbătoarea Paştelui de anul acesta, copiii au participat la slujba Deniilor şi au cântat Prohodul Domnului, ajutaţi de părintele profesor. De Crăciun, iarăşi nu au putut lipsi. Mai ales că pentru cei mai mici Moş Crăciun a venit în noaptea de ajun, cu multe daruri, chiar în capelă.

Andrei este licean, iar Maria, încă elevă în clasa a VIII-a. Cei doi fac parte din grupul format din aproximativ 14 elevi care frecventează orele de pictură. Îndrumaţi de profesoara de Religie şi Desen Elena Rusu, copiii îşi dedică timpul liber picturii icoanelor pe sticlă. Grupul iconarilor este format din elevi din clasa a III-a şi până în clasa a XII-a. Chiar dacă au vârste diferite, îi uneşte pasiunea pentru pictură, talentul şi dorinţa de a-şi petrece timpul într-un mod util lor, dar şi şcolii. Multe dintre lucrările elevilor au participat la olimpiade, au fost apreciate şi răsplătite cu premii.