Rolul educației, formarea omului

Încă din Antichitatea greacă, educația individului sau a persoanei avea drept scop for­ma­rea personalității. Omul devenea om printr-o educație în sânul comunității. Cristalizarea eului se petrecea în acord cu valorile comunitare, care erau împărtășite de toți: adevărul, binele, frumosul. Toate împreună formau kalokagathia, idealul de armonie spre care tindea orice demers educativ. Omul virtuos în Anti­chi­tate își dovedea virtuțile (generozitatea, mărinimia, gran­doarea sufletească, sociabilitatea, blândețea, mo­destia, pudoarea) în relația directă cu semenii săi. Ființa umană care întrupa virtuțile era utilă celorlalți, cetății, polisului, și abia în al doilea rând sieși.

 Această formare a personalității umane prin educație (paideia) mai avea o coordonată importantă: principiul cunoașterii de sine, acel gnothi seauton al lui Socrate, transmis pe mai departe romanilor sub forma homo mensura, omul ca măsură a tuturor lucrurilor. Prin educație, îți descoperi eul real, care este comun cu al celorlalți oameni, te definești în calitatea ta umană, uzând de instrumentele pe care ți le pune la dispoziție cultura propriei tale comunități.

 Din leagăn la mormânt

Nu altfel stăteau lucrurile în comunitatea arhaică românească. Ivit în lumea pământenilor, nou‑născutul era integrat în universul spiritual casnic, domestic, în care o serie de credințe și practici comunitare, moștenite de la străbuni, îl ajutau să supra­viețuiască într‑o lume în care binele și întruchipările sale se luptau pe viață și pe moarte cu răul și aliații săi. La finalul existenței sale terestre, același univers spiritual îl ajuta pe „dalbul de pribeag” (sufletul celui adormit) să ajungă cu bine dincolo - unde îl așteptau Dumnezeu, îngerii, sfinții și strămoșii. În acest drum inițiatic un rol important îl aveau anumite figuri feminine: moașa, mama, bunica. Moașa îl ajuta pe copil să se nască; îi dădea leacurile necesare când cădea bolnav, îl conducea la biserică spre a fi botezat. Dacă până în 1918‑1919 moașa recunoscută de comunitatea sătească era o femeie în vârstă, lipsită de o pregătire medicală, care era remunerată pentru serviciile aduse, după anul 1920, când se dezvoltă administrația românească, la sat apar moașele cu diplomă, dar continuă să fie căutate tot bătrânele care, deși erau lipsite de cunoștințe de specialitate, își dovediseră din plin iscusința în aducerea cu bine pe lume a pruncilor.

Instituțiile de învățământ preșcolar au apărut relativ târziu în România. Grădinița pentru copii - „grădina de copii”, cum era ea numită în acele vremi - a apărut la sfârșitul secolului XIX. Despre rolul benefic al grădinițelor, un medic român scria, pe la 1903, în studiul Igiena școlară. Istoria ei, starea ei actuală. Întâiul memoriu, că grădinița este utilă, ea având scopul de a dezvolta facultățile naturale ale copilului, de a deștepta simțurile acestuia, de a deprinde copilul cu ordine, cu atenție, de a‑i forma abilitatea și de a‑i provoca spontaneitatea și activitatea liberă. În ciuda acestor multiple beneficii, în București, spre exemplu, în anul școlar 1896‑1897 funcționau doar șapte grădinițe. Aceste date dovedesc faptul că educația avea loc, cu precădere, în familie. În procesul educativ, un rol marcant îl avea mama. Copiii erau aproape nedezlipiți de mamă, care adesea îi lua sau îi căra cu ea la munca pământului. Mama îl învăța nu doar ceea ce este bine și ce este rău, ci îi transmitea o bună parte din universul spiritual al satului de odinioară sub forma legendelor țărănești despre facerea lumii, a făpturilor bune sau rele, a locurilor curate sau necurate. În final, o mamă adevărată îl pregătea pe copil nu doar pentru maturitate, pentru acea perioadă a vieții în care orice om trebuie să devină autonom, independent, ci îl învăța cum să ducă o viață plăcută lui Dumnezeu în așa fel încât să își câștige mântuirea sufletului. De aceea, unul din proverbele noastre țărănești spune așa: Sânul mamei la copil, liman de mântuire. Acest proces de transmitere de la mamă la copil era posibil și pentru că timpul societății tradiționale românești era foarte diferit de timpul societății românești de consum, de astăzi.

Dacă ar fi să recurgem la imagini sugestive, am putea spune că timpul de odinioară se desfășura cu încetinitorul. Nu degeaba Lucian Blaga a scris că veșnicia s‑a născut la sat. Acel timp se învecina cu veșnicia, spre deosebire de timpul societății actuale, care ne consumă și ne reamintește de celebrul „capriciu” al lui Goya: Saturn, devorându‑și fiii.

Dar ce rol îi revenea tatălui în societatea românească tra­dițională? El consta, pe de o parte, în transmiterea - explicită sau nu ‑ a ideii de ierarhie și de autoritate, iar pe de alta în inițierea copilului (mai ales dacă acel copil era băiat) într‑o meserie care, odată deprinsă, îi asigura viitorului matur existența economică. În satul tradițional‑românesc, multe din meșteșuguri erau învățate direct de la tată sau de la bunic.

Importanța Sfintei Liturghii și a mediului creștin‑ortodox în formarea personalității

 În vechime, un rol major în educarea copiilor, a tinerilor de mai târziu, l‑a avut Biserica, în primul rând prin Sfintele sale Taine.

În articolul Biserica și unitatea poporului, părintele Dumitru Stăniloae pune în lumină factorul decisiv de coeziune pe care l‑a avut în satul de altădată simpla săvârșire a Sfintei Liturghii: „Prin Liturghia de duminică biserica reface unitatea satului zdrun­cinată peste săptămână de agenții electorali, de certurile pentru pământ, de rivalitățile între grupele familiare și de toate celelalte cauze mari și mici”. Dar rolul pedagogic al Bisericii nu se încheia aici: este vorba despre un întreg mediu spiritual creștin, de o „matrice stilistică” în care copilul se năștea și care își punea amprenta de neșters asupra personalității sale. La sat, crucile vegheau fântânile și izvoarele. Satele erau înconjurate și păzite de cruci, care erau, de regulă, făcute din lemn. Un călător englez, Raoul Walsh, care a vizitat România, scria în 1828: „Am fost înștiințați că ne găsim încă în Valahia după crucile de lemn pe care le‑am întâlnit pe drum. Aceste monumente încep la Dunăre și se întind până la poalele munților Krapach (Carpați). Crucile au între 10 și 12 picioare înălțime și sunt acoperite cu inscripții în relief în greacă, slavonă (chirilică), cu monograma lui Hristos și a Fecioarei și cu figuri de sfinți”. Casele țărănești erau protejate de cruci, iar intrările (pragul, ușa, ferestrele) erau stropite des cu apă sfințită pentru a îndepărta influențele malefice. Calendarul creștin‑ortodox norma viața cotidiană a românilor, îi învăța care este diferența calitativă între timpul sacru și timpul profan. Exista și o pedagogie a sărbătorii, cum o numește Vasile Băncilă.

Ce se întâmplă astăzi?

Importanța Bisericii în viața românilor din contemporaneitate este aceeași. O dovedește statistica (numărul de români care se declară creștin‑ortodocși), precum și numărul semnificativ de pelerini care participă anual la principalele pelerinaje care au loc în țară. Doar că astăzi, mai mult decât ieri, procesul de secularizare s‑a accentuat, iar atacurile la adresa Bisericii sunt amplificate din cauza participării mass‑mediei (presă scrisă, televiziuni).

 Trebuie să avem în vedere importanța majoră a timpului în procesul formării personalității. Dar astăzi pare că „timpul nu mai are răbdare”. Sociologii care au studiat societățile de consum au stabilit că una dintre caracteristicile acestora este accelerarea fără precedent a timpului social. Părinții din ziua de astăzi sunt prinși într‑un sistem care îi acaparează, de multe ori, jumătate din zi, ceea ce îi aduce în imposibilitatea de a‑și petrece fie și puțin timp cu copiii lor. Majoritatea copiilor se plâng de faptul că tata sau mama nu au timp pentru ei, nu le acordă atenție. În schimb, părinții încearcă să suplinească această carență relațională cumpărându‑le jucării peste jucării. Doar că, pe termen lung, acceptând această situație, se cască un hău imens între părinte și copil, apar probleme majore de comunicare între ei, iar copiii cresc dezvoltând, în timp, diverse tulburări de personalitate și complexe - datorate, în mare parte, stimei de sine scăzute și  lipsei de încredere în sine.

Soluțiile sunt simple: creștinii să sprijine, în primul rând prin exemplul personal, Biserica. Părinții să le acorde copiilor fie și o fărâmă de timp din timpul lor. Din netimpul lor. Aceste soluții ne stau la îndemână. Rămân alte probleme, care îngreunează procesul pedagogic, dar care nu pot fi soluționate la nivel individual: haosul programelor școlare; desconsiderarea socială a statutului de învățător, profesor, pedagog; criza autorității.