30 de ani dintr-un veac închinat Domnului

În anul 1963, patriarhul Justinian Marina, împreună cu o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, a vizitat Muntele Athos la împlinirea unui mileniu de viaţă monahală în celebra Mănăstire „Meghisti Lavra“ (Marea Lavră). După festivităţile din ctitoria Sfântului Atanasie cel Mare, la care a fost prezent şi Patriarhul Ecumenic, Atenagoras al Constantinopolului, patriarhul Justinian şi însoţitorii săi au vizitat Schitul românesc Prodromu. Atunci se călătorea greu prin munte. Nu existau drumuri între mănăstiri, ci doar cărări pe care se puteau deplasa asinii purtând în spinare alimente şi lucrurile necesare sihaştrilor. Când a ajuns în incinta schitului, după un drum anevoios, patriarhul Justinian a privit cu întristare la starea precară care domnea pretutindeni.

Biserica, paraclisele şi chiliile necesitau urgente reparaţii. În cele mai multe chilii nu se putea locui. Tavanele căzuseră, acoperişurile erau sparte, iar în cămară se găseau cu greu cele necesare hranei monahilor şi pelerinilor. După instaurarea regimului comunist, din ţară nu mai ajunsese nici un călugăr la Athos, aşa încât starea generală de la Prodromu aştepta înnoire duhovnicească.

Întors în România din istorica vizită, într-o perioadă de totalitarism şi cenzură pronunţată, patriarhul Justinian s-a adresat Patriarhiei Ecumenice pentru a trimite câţiva călugări tineri către Muntele Athos. Printre părinţii vieţuitori acum la Athos se vorbeşte că bătrânii români i-au spus patriarhului: „Trimiteţi călugări tineri că nu are cine să ne îngroape...“.

Trăire autentică în duh paterical

Iarăşi se spune că un grup de monahi români s-au dus la Atena în timpul unei vizite a preşedintelui român şi i-au cerut acelaşi lucru. Un caz neobişnuit pentru vremea aceea...

La stăruinţele patriarhului Justinian şi cu acordul tacit al puterii seculare, Patriarhia de Constantinopol a acceptat venirea unor călugări români la Muntele Athos în deceniul al optulea al veacului al XX-lea. Primii ajunşi în muntele sihaştrilor s-au întâlnit cu situaţii delicate, generate nu doar de lipsurile de tot felul, ci mai ales de anumite atitudini ca cele ale călugărilor zelotişti care nu slujeau şi nici nu serveau masa împreună cu cei veniţi din România. Din aceste motive, monahii români au fost nevoiţi să muncească cu ziua prin mănăstirile greceşti pentru a-şi duce zilele. Între cei veniţi din ţară în anul 1978 s-a numărat şi părintele Petroniu Tănase, cu metania la Mănăstirea Neamţ. Biografia luminoasă a părintelui Petroniu cuprinde râvna nemistuită după Dumnezeu şi bunele rânduieli monahiceşti trăite în vremuri de prigoană atee în Mănăstirile Neamţ, Slatina, Sihăstria, sau în codrii de lângă satul natal Fărcaşa, de pe valea Bistriţei. Trăire autentică în duh paterical, nealterată de lumescul care ne înconjoară la tot pasul. Am mai putea adăuga că părintele Petroniu a fost foarte apropiat de doi patriarhi ai României: Nicodim Munteanu şi Teoctist Arăpaşu. Primului i-a fost ucenic şi secretar, celui de-al doilea - coleg de studii la Seminarul din Mănăstirea Cernica. A rămas un monah smerit care a privit mereu spre Cer şi a căutat comoara cea de preţ a mântuirii. Trecut prin mari încercări şi chiar izgonit din mănăstire în urma decretului comunist 410/1959, părintele Petroniu a rămas un călugăr mărturisitor, păstrându-şi valoarea asemenea unui metal preţios ascuns într-un vas de lut. A dorit să-şi ducă paşii către patria monahismului - grădina Maicii Domnului - Muntele Athos, unde a ajuns, prin rânduiala lui Dumnezeu, în 1978.

„Uite, aici suntem 19 persoane care nu au ce mânca şi nu murim de foame, asta nu e o minune?“

Când a sosit din România a fost aşteptat de un călugăr român la Tesalonic, care i-a spus: „Nu cumva să vă stabiliţi la Prodromu. Acolo nici nu aveţi ce mânca...“. Părintele nu s-a descurajat. S-a dus la Prodromu cu dorinţa de a lucra cu zel apostolic pentru Casa Domnului. La început nu avea unde să-şi plece capul. Situaţia era atât de grea încât monahii de la Prodromu erau ajutaţi din ţară cu haine şi de-ale gurii. În anii aceia, un român care a vizitat Prodromu şi a văzut prin ce greutăţi trecea, a întrebat: „Nu aveţi icoane care să facă minuni?, că am auzit că la Sfântul Munte sunt icoane făcătoare de minuni...“. Părintele Petroniu i-a răspuns: „Uite, aici suntem 19 persoane care nu au ce mânca şi nu murim de foame, asta nu e o minune?“.

Într-adevăr, minunile s-au ţinut lanţ la Prodromu. Aşezat într-o margine a muntelui, unde bat vânturi puternice, la propriu şi la figurat, Prodromu a trecut, şi mai trece încă, prin şantiere după şantiere. Ferestrele chiliilor erau sparte, uşile stricate. Mărturiseşte Părintele Petroniu că seara apăreau liliecii şi şobolanii ieşeau din pereţi. S-a lucrat mult, în ritm neobişnuit şi încă mai sunt lucruri de făcut. Când sfârşeau ascultările, după puţină odihnă, monahii începeau slujbele care ţineau de la ora 2:00 până la 8:00 dimineaţa. Şi apoi îi aştepta o nouă zi. Dacă Prodromu arată astăzi ca o adevărată mănăstire, cu o frumoasă biserică înnoită, cu paraclise, bibliotecă, trapeză, ateliere şi chilii aflate în bună stare, se datorează lucrării minunate a lui Dumnezeu prin monahi lepădaţi de sine, în fruntea cărora se află părintele Petroniu Tănase.

La împlinirea celor 30 de ani de românească priveghere în Athos, sunt bucuros să mărturisesc că am urmărit cu mare interes lucrarea săvârşită la Prodromu de părinţii români, deveniţi rugători pentru noi şi pentru ţara întreagă într-un loc al privegherilor neadormite.

„Grijiţi-vă mai întâi de cele ale împărăţiei cerurilor, iar de cele pământeşti mă ocup Eu“

În toamna anului 2007, aflat într-o vizită la Muntele Athos împreună cu arhimandriţi şi profesori de Teologie de la Iaşi, l-am ascultat de câteva ori pe părintele Petroniu vorbindu-ne despre rugăciune şi liniştire. Împresuraţi de probleme diverse şi grăbiţi pentru a le rezolva măcar în parte, uităm adeseori de lucrurile esenţiale şi de drumul nostru care trebuie să se sfârşească în împărăţia lui Dumnezeu: „Este un cuvânt care spune: oamenilor nu vă grijiţi toată ziua ce să mâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm, cum să trăim, ca şi cum viaţa se epuizează numai aici pe pământ pentru mâncat, pentru îmbrăcat. Nu, ci căutaţi mai întâi cele ale împărăţiei cerurilor, cele privind viaţa veşnică. Creştinii ştiu că viaţa nu se termină aici pe pământ, ea se continuă în vecii vecilor în altă parte. Aici ne pregătim pentru viaţa veşnică. Aceasta de aici este scurtă, efemeră, de 40, 50, 90, 100 de ani, pe când aceea este veşnică. Atunci nu este mai firesc să te ocupi mai mult de cea care are importanţă mai mare? Dar pentru pământesc ne preocupăm aşa de mult. Activitatea omului la ce se reduce? La trebuinţele acestea pământeşti: să ai o casă bună, să creşti copii buni, să ai cele necesare pentru existenţă. Dar acestea sunt importante cât trăieşti aici, pentru că după ce trecem de aici noi ştim că începe viaţa veşnică, fără sfârşit. Şi acolo va intra, nu o părticică, ci omul întreg. De aceea spune Mântuitorul: «Nu vă grijiţi ca şi cum aţi avea de trăit numai pe pământ; voi aveţi de trăit viaţă veşnică. Grijiţi-vă mai întâi de cele care urmează după acestea, de cele ale împărăţiei cerurilor, de veşnicie, iar de cele pământeşti mă ocup Eu»“.

Un alt lucru m-a impresionat, şi anume grija părintelui Petroniu pentru păstrarea stilului de viaţă călugăresc, al rânduielilor dintru început pe care le recomandă părinţii monahismului. Amintindu-şi de ele, spunea: „Călugării trebuie să ducă o viaţă simplă, sărăcăcioasă. Să nu cauţi confortul şi lucrurile care nu sunt legate de viaţa duhovnicească. Ce sens are să mă duc în pustie, la capătul pământului, dacă se trăieşte în confortul şi cu traiul bun din lume? Atunci mănăstirile se desfiinţează de la sine...“.

Au trecut aşadar 30 de ani dintr-un veac închinat Domnului.

Sunt anii cu trăire, zbucium şi slujire neadormită pe care părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului Prodromu, i-a dăruit Celui în Treime închinat, Stăpânitorul veacurilor şi Cunoscătorul inimilor.