A construi Biserica

Am fost mereu impresionat de felul în care, de-a lungul istoriei, credința a constituit liantul interior al comunităților creștine și sursa de inspirație a atâtor creații, care au ajuns până astăzi. Această îngemănare a lucrării ne­văzute și a celei văzute face ca Biserica să aibă istorie și, nu în ultimul rând, să fie părtașă la istorie. Astfel, cu forța sa in­terioară, prezența Bisericii în miezul umanității traversate de aspirații, tendințe și dinamici uneori contradictorii, alteori contrare sensului credin­ței, are, fără îndoială, dimensiu­nea realismului Întrupării. Biserica este în societate ca un me­mento, ca un ferment al con­strucției, ca un catalizator de sens, așa cum cei care o alcă­tu­iesc sunt chemați de la înce­pu­turi să fie „sarea pământului”.

Privind retrospectiv deceniul care s-a împlinit de la întronizarea la 30 septembrie 2007 a Preafericirii Sale Părintelui ­Patriarh Daniel, imaginea poate cea mai pregnantă pe care o putem alege este cea a construc­ției. Biserica noastră trăiește, sub păstorirea Sa, un timp al misiunii cu o intensitate și la o extensie pe care nu le-a mai cunoscut. A construi interior și exterior este expresia unei urgențe concrete. Căci nu vorbim doar despre profilul unei instituții, ci întâi de toate de răspunsul imediat pe care corpul eclesial în întregimea sa trebuie să-l dea unui context istoric anume. Patriarhul Daniel a asu­mat realitatea acestui context și a oferit impulsul și inspi­rația pentru ca organismul Bisericii să fie străbătut de un dinamism al construirii și al reconstruirii, menit să confere anvergură și consistență unui prezent social marcat prea adesea de incertitudini și eșec. Este limpede că nu poate fi vorba despre o misiune ușoară. Oricărui proiect de zidire i se contrapun cele mai diverse și mai insidioase obstacole, dar ceea ce corpul eclesial poate desprinde din acești 10 ani de efort edificator este lecția unei perse­ve­rențe care are în vedere viitorul.

Sunt prea multe inițiativele, programele, direcțiile care s-au născut și dezvoltat în acest deceniu. Cu unele ne-am obișnuit deja, fiindu-ne însoțitori familiari ai vieții de credință, fără să mai cântărim curajul și dăruirea ce le stau la temelie: mă gândesc mai ales la emisiunile Radioului și ale Televiziunii TRINITAS, care au sporit de-a lungul anilor și au creat un spațiu de comunicare ­înaltă și pozitivă. Pe altele le cunoaștem prea puțin, dar ele vin zilnic în întâmpinarea atâtor exigențe, carențe și restanțe ale societății noastre: mă refer la programele sociale dedicate celor nevoiași, bătrânilor și bolnavilor, mai cu seamă în contexte defavorizate. Ceea ce fac astfel membrii Bisericii noastre nu înseamnă simplă asistență, ci oferire de soluții, dăruire de sine, iubire concretă de aproapele. Preafericirea Sa a insistat mult asupra urgenței acestei misiuni, care prelungește comuniunea euharistică prin filantropia comunitară. Este o formă de zidire a celor care dăruiesc și a celor care primesc darul cu mulțumire. Mărturisirea publică a credinței în rândul tinerilor, proiectul educațional „Alege școala!”, intensificarea relației formative dintre familie, școală și Biserică sunt linii de forță care conturează portretul unei slujiri pastorale la confluența dintre Tradiție și modernitate.

Diaspora ortodoxă românească a constituit un imens șantier pastoral al acestui deceniu. Cred că este una dintre provocările la care Biserica noastră, sub păstorirea Preafericirii Sale, a răspuns în modul cel mai înalt, oferind celor plecați din țară un spațiu al identității, un reper ferm și un izvor de apă vie. A construi Biserica înseamnă, fără îndoială, a-i păstra unitatea și a-i oferi condițiile ca inspirația sa interioară să cheme în continuare la credință. Unitatea firească a Ortodoxiei, într-o regiune traversată de tensiuni și tendințe centrifuge, este o responsabilitate pe care lucrarea Patriarhului Daniel în relație cu Bisericile Ortodoxe surori a ilustrat-o cu noblețe și înțelepciune. Biserica Ortodoxă Română a contribuit esențial la promovarea Ortodoxiei fidele pe deplin Tradiției și deschise fără complexe dialogului cu lumea. Așa cum nici o construcție nu poate fi realizată în izolare, nici Biserica nu își poate continua zidirea în timp fără dialog și fără insuflarea unui climat de pace și solidaritate. Dialog și cooperare: este invitația pe care Patriarhul Daniel o adresează mereu Bisericii și so­cietății, la nivel personal și la nivelul instituțiilor, pentru ca timpul pe care îl trăim să nu fie unul al trecerii, al zădărniciei, ci unul al însuflețirii și al încrederii în capacitatea noastră de a construi.

Astfel, pe temelia acestor ani, se va deschide un alt timp, sub semnul împlinirii pe care Catedrala Națională o va întrupa, la 100 de ani de la Marea Unire, și cu speranța în puterea credinței de a converti suferința în biruință și efortul în bucurie.