A te arunca înaintea lui Dumnezeu

Pentru părinții deșertului și, în general, pentru asceți, un subiect foarte important îl reprezintă confruntarea cu gândurile, în special cu gândurile rele, adesea de inspirație demonică. Gândurile sunt niște puncte nodale care determină întregul nostru parcurs, felul în care trăim. Un frate asaltat de gânduri, probabil rănit de răutatea lor, merge la avva Pimen și îi cere sfatul. Bătrânul îi oferă o imagine, o metaforă pe care el însuși o explică: „Lucrul acesta seamănă cu un om care are foc la stânga și un vas cu apă la dreapta. Dacă focul se întinde, el ia vasul cu apă și-l stinge. Focul este sămânța dușmanului; apa, a ne arunca în fața lui Dumnezeu”. 

Apoftegma aceasta vorbește despre justul raport dintre ceea ce poți face tu pe cont propriu și ce trebuie să ceri de la Dumnezeu. Cine crede că poate să se împotrivească pe cont propriu, independent, autonom gândurilor rele, se înșală. Singurul lucru pe care îl poți face este să te arunci cu totul înaintea lui Dumnezeu, să te abandonezi Lui pentru a fi salvat. Mesajul avvei Pimen vine să răspundă deznădăjduiților din toate timpurile care, după eșecuri repetate, se întreabă dacă poate fi făcut ceva cu adevărat. Adesea întrebarea aceasta vine la capătul unor lungi căutări și este anticamera resemnării definitive. Călugărul egiptean nu este un propovăduitor al renunțării, dar în același timp nu este nici un activist pelagian. Avva Pimen a trăit undeva între anii 340 și 450. Un contemporan al său, Pelagius (354-418), condamnat la Sinodul III Ecumenic de la Efes, susținea că putem face fapte bune absolut independent, că harul și ajutorul lui Dumnezeu nu sunt necesare pentru a practica virtutea. Accentul prea mare pus pe harul divin ar anula responsabilitatea umană. 

Experiența ascetică a călugărilor egipteni implică însă ratările, căderile, eșecurile, contactul cu propriile limite și neputințe. De aceea ei înțeleg, împotriva lui Pelagius, că în afara harului nu poți face nimic, și totuși poți face ceva esențial. Ceva ce poate să schimbe radical lucrurile: te poți deschide față de Dumnezeu într-o disponibilitate totală. Actul acesta este simultan unul foarte ușor și, în același timp, extrem de dificil. Ține de esența experienței creștine ultime. Să te arunci în fața lui Dumnezeu înseamnă să fii „singur cu Singurul Dumnezeu”, după cuvântul avvei Alonios, și în felul acesta îţi poți găsi pacea. Iar pacea, în acest caz, înseamnă să stingi focul aprins în tine de gândurile rele, care asaltează sufletul ca un stol de păsări răpitoare. 

A te arunca în fața lui Dumnezeu este întreaga înțelepciune a asceților acumulată în lupta lor împotriva patimilor și a gândurilor rele.