Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei „Acolo unde este smerenie adâncă, acolo sunt lacrimi îmbelșugate”

„Acolo unde este smerenie adâncă, acolo sunt lacrimi îmbelșugate”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Nedelcu - 28 Ian, 2022

Rugăciunea isihastă, adică chemarea perpetuă a numelui lui Hristos, este o lucrare duhovnicească deosebit de înaltă. Numele Domnului Iisus este izvor de putere și înnoire sufletească pentru cel care Îl cheamă în orice împrejurare. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: „Hristos este începutul (1 Cor. 15, 20), mijlocul și sfârșitul. Căci e în toate (...)” (Filocalia, vol. 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 72). Aceste cuvinte ne arată că viața noastră nu este în afara Domnului Hristos. Explicând textul Sfântului Simeon, părintele Dumitru Stăniloae adaugă această interpretare: „Hristos însă S-a făcut prin întrupare începutul, mijlocul și sfârșitul vieții noastre celei noi” (Nota 125, Filocalia, vol. 6, p. 72). Prin acestea înțelegem că, într-un fel, Hristos trebuie să Se întrupeze duhovnicește și în viața noastră, sau viața noastră trebuie să capete un caracter hristocentric. Acest adevăr nu este străin de cuvintele spuse de Domnul și consemnate în Sfintele Evanghelii: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan, 15, 5); „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29); „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu” (Ioan 14, 23).

Păzirea poruncilor lui Hristos și rugăciunea nasc iubirea față de Domnul Hristos, dar prin acestea devenim și asemănători cu El. Cel mai sigur indicator al acestei asemănări este smerenia, cugetarea smerită despre sine, ca o reflectare în noi a smereniei desăvârșite a Mântuitorului Iisus Hristos. Această smerenie este și semnul împlinirii poruncilor care ne sunt date de Biserică, dar și al lucrării rugăciunii. Sfântul Simeon Noul Teolog precizează: „Acolo unde este smerenie adâncă, acolo sunt lacrimi îmbelșugate. Iar acolo unde sunt acestea, acolo e și prezența Duhului cel închinat. Iar acolo unde e Acesta, acolo se ivește toată curăția și sfințenia în cel ce se află sub lucrarea Duhului și acestuia i Se face văzut Dumnezeu și Dumnezeu privește la el” (Filocalia, vol. 6, p. 83).

Această fenomenologie duhovnicească este deosebit de delicată și ea atinge sufletul omului în căi care nu pot fi prezentate în mod sistematic. Uneori, firea sa îl ajută pe om să ajungă la această stare duhovnicească, atunci când ea este deschisă spre lucrarea harului. Alteori, firea îi este potrivnică omului, și acesta trebuie să lupte, pe lângă piedicile ridicate de diavol, de semeni, și cu firea sa proprie, care este predispusă de cele mai multe ori la păcat. Rugăciunea isihastă este însă o metodă de potolire a acestor lupte și ajută la dobândirea liniștii. Dar liniștea aceasta nu este echivalentul unei stări de repaos, ci al unei lucrări continue. Ea vine din smerenie sau smerita cugetare despre sine. Acest lucru ne arată că smerenia contribuie și ea la starea de liniștire a omului. În smerenie, omul abandonează propriile prejudecăți, păreri, care de multe ori îi privesc cu asprime și exigență pe cei din jur și cu îngăduință pe sine, și se predă voii lui Dumnezeu. Numai un suflet smerit poate cunoaște cu adevărat importanța cuvintelor că „Hristos este începutul, mijlocul și sfârșitul vieții noastre”. „Când vom împlini cu toată tăria, râvna, hotărârea şi pornirea nereţinută cele ce ne-a învăţat şi poruncit Dumnezeu în chip tainic şi neştiut, fără să nesocotim nimic, atunci ni Se va descoperi în chip arătat ca unor credincioşi ascultători, ca unor ucenici şi prieteni adevăraţi, cum S-a descoperit odinioară sfinţilor Săi ucenici şi apostoli şi tuturor celor ce au crezut prin ei în numele Lui. Şi atunci vom deveni fii ai lui Dumnezeu după har, cum zice Pavel: «Câţi sunt povăţuiţi de Duhul lui Dumnezeu, sunt fii ai lui Dumnezeu; iar de sunt fii, sunt şi moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună-moştenitori cu Hristos» (Rom. 8, 14)” (Filocalia, vol. 6, p. 102).

Ne aflăm în fața unui paradox. Trebuie să împlinim poruncile Domnului Hristos care au în ele viața veșnică și sunt mai durabile decât lumea aceasta: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6, 63); „Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), iar pe de altă parte trebuie să avem un înalt simțământ al smereniei, după cum și Hristos Domnul exprima: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui” (Ioan 14, 10).

Citeşte mai multe despre:   rugaciune  -   filocalie  -   isihasm