Am cunoscut sfinți în această viață!

De-a lungul vieții mele am cunoscut mulți bărbați ai Bisericii de înaltă ținută duhovnicească și morală, care m-au impresionat profund și care mi-au marcat atât devenirea personală, cât și cea profesională. Iar la gândul că unii dintre aceștia pot fi cuprinși în calendarul sfinților români, simt o reală stare de fericire și împlinire. Anul viitor, în 2025 - când este Anul Centenar al Patriarhiei Române - vor fi canonizările acestor atleți ai credinței și, din acel moment, ne rugăm lor ca unora care sunt așezați, fără dubii, în ceata aleșilor lui Hristos ca fiind plasați în intimitatea duhovnicească a Stăpânului.

Dacă, bunăoară, părintele Dumitru Stăniloae va fi canonizat? Ei bine, atunci am stat, concret, în preajma unui sfânt, am dat mâna cu un sfânt, l-am privit în ochi, i-am sorbit cuvintele. M-am împărtășit de înțelepciunea lui, de tăcerile lui cu tâlc, de privirea și de zâmbetul lui. Am savurat atmosfera apartamentului ticsit cu cărți, am apreciat cafeaua pe care o făcea doamna preoteasă Maria - i-am văzut, așa cum s-ar spune, traiul intim, profund personal, firesc, cel de zi cu zi. Am gândit atunci, vreo clipă, că preotul-cărturar care adastă în fața mea este sfânt? Nici pomeneală! Mă gândeam, cu admirație nedisimulată, la câte știe omul acesta... Dar contemporanii Sfântului Grigorie Palama, să zicem, s-or fi gândit la vremea lor că în față le stă un sfânt? Unde mai pui că a fost și anatemizat, întemnițat vreme de 4 ani, hulit și batjocorit. Așa înțelegem că, în afară de martiri a căror sfințenie strigă pe loc prin sângele vărsat și prin viața dăruită fără regret Domnului, ceilalți sfinți - cărturari, asceți, ierarhi, rugători etc. - sunt mai adumbriți în lucrarea lor sacralizantă. Sunt vădiți mai greu, mai tainic sau poate chiar deloc în ochii contemporanilor lor. Traseul postum neobișnuit, rugăciunile Bisericii și evlavia poporului îi scot la iveală, îi dau pe față. Laolaltă, desigur, cu faptele lor care radiază binele și adevărul dincolo de mormântul propriu.

Sau părintele Cleopa, de la Sihăstria? Ori părintele Paisie din aceeași lavră nemțeană... Dacă vor fi canonizați anul viitor, pot spune că m-am împărtășit de harul lor sfințitor. Pe care nu l-am resimțit atunci ca fiind chiar ceresc. Vedeam prea bine că sunt doi oameni deosebiți, doi asceți, doi rugători aparte, fiecare cu harisma-i proprie: Cleopa cu talantul oratoriei, Paisie cu harul rugăciunii tainice, nerostite. Despre părintele Cleopa s-a scris mult, există o sumedenie de relatări, nu mai adaug și eu altele. Însă părintele Paisie Olaru m-a marcat profund când în vara lui 1988 am ajuns în pelerinaj la Sihăstria și am avut ocazia să intru chiar în chilia lui, adică în vatra unde se cocea, încetișor, sfântulețul care m-a primit cu bunăvoință. Era mic de statură, avea alura unui copil așa cum stătea pe patul tare, acoperit cu o păturică (deși era vară), de sub care se ivea o moviliță: erau picioarele lui, adunate cuminți la un loc. Mâinile le ținea în poală, avea ochii pe jumătate închiși, era suferind. Am îngenuncheat lângă pat și mi-am spus și eu păsul, rapid. Ceva legat de credință, un scurt bla-bla „duhovnicesc”... Mi-a pus amândouă mâinile pe cap și mi-a șoptit să am răbdare. N-am înțeles mare lucru, răbdarea fiind pentru mine, la vârsta aceea, o categorie inexistentă, abstractă. Dar am plecat ușurat fără să port vreo povară anterioară, am plecat bucuros fără să am vreun merit personal. Și cred că acesta este semnul întâlnirii cu sfințenia altuia: pleci ușurat, plutind, cu inima voioasă, intuind că - o vreme măcar - nimic rău nu ți se poate întâmpla.

Dar părintele Arsenie, de la Techirghiol? Cu ochișorii lui vii și cu „cea mai frumoasă barbă din sud-estul Europei”...? Acolo am ajuns într-o vară, alături de Sorin Dumitrescu, să facem un interviu cu marele duhovnic de la malul mării. Neostoita lui fire optimistă, gesturile precise și așezate, vorba înțeleaptă și realistă, concluziile desprinse singure de interlocutor din expunerea părintelui, însă, mai ales, duhul libertății interioare dar responsabile pe care îl simțeai în mod evident - toate alcătuiau persoana unică a vrednicului nevoitor. Iar chilia lui doldora de icoane, cu mirosul de mir și anafură intrat în mobilă și pereți, era exact cerul locuibil de un muritor.

Așadar, am cunoscut sfinți, le-am sărutat mâinile fără să știu că sărut sfinte moaște. Le-am sorbit cuvintele fără să înțeleg că este graiul cerului proxim. I-am privit în ochi fără să mă gândesc că mă holbam la lumea viitoare, cea a îngerilor care doxologesc și a Domnului care stă pe tron, privește și iartă tot ce e de iertat...