Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Am cunoscut un sfânt: Părintele Gherasim de la Colciu

Am cunoscut un sfânt: Părintele Gherasim de la Colciu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Ianuș - 16 Ian, 2022

Sunt dintre acei oameni fericiți care au avut ocazia să stră- bată pe îndelete cără rile Sfântului Munte. Cu totul, am petrecut acolo aproape patru luni. Am făcut turul mănăstirilor pe jos și am văzut semne, minuni care greu ar putea fi acceptate de înțelegerea lumii. Dar cele mai mari două minuni pe care le-am întâlnit acolo sunt părintele Gherasim de la Colciu și părintele Iulian de la Prodromu. Astăzi voi vorbi despre primul dintre ei, părintele Gherasim, floare a pustiei de la Colciu.

Pe părintele Gherasim l-am întâlnit într-o clipă de mare neliniște a vieții mele. Eram prodokimos la Mănăstirea Vatopedu, mănăstire căreia îi sunt arondate chiliile românești de la Colciu. Știu că „prodokimos” sună pompos, pentru cei care nu cunosc limba greacă (e și cazul meu), așa că mă văd nevoit să explic: „prodokimos” e cel mai mic grad călugăresc, e un fel de anticameră a gradului de frate începător (dokimos). Eram, deci, un sub-frate-începător. Aveam duhovnic un părinte român tânăr, părintele Chiril, om duhovnicesc, dar care mi se părea pe cu totul altă lungime de undă decât mine. Eu am zis că, dacă tot am ajuns la mănăstire, trebuie să postesc și să mă canonesc.

Și m-am apucat să fac canonul călugărilor de la Athos, care e foarte dur, cam patru ore de metanii și închinăciuni în fiecare zi, câtă vreme ceilalți prodokimoși români cu care stăteam făceau canoane de frați începători, date de părintele Chiril, jumătate din ce făceam eu. M-a lăsat părintele Chiril să fac așa, deși a cam strâmbat din nas. Dar când a fost discuția de ce nu vin la prima masă (dintre cele două ale zilei), m-a contrat și m-a obligat să mă duc și la această masă și să gust ceva, cât de puțin.

Și m-am dus, tot timpul cât am stat la Vatopedu, să-mi mănânc „îmbucătura de dimineață”. Dar ceva nu îmi plăcea aici - mi se părea că părintele Chiril nu are dreptate și îmi cere asta doar în baza unei teorii, ca să îmi verifice „ascultarea”, dar de o manieră destul de tulburătoare pentru mine. Eu sunt și o fire mai singuratică, copil singur la părinți, nu mă simțeam deloc bine să mă pun la masă cu ceilalți prodokimoși și dokimoși și să-mi mănânc îmbucătura sub privirile lor.

Povestea asta îmi aduce aminte de o întâmplare cu poeții Ion Vinea și Ion Caraion. Vinea era redactor-șef la „Evenimentul Zilei” în perioada interbelică, iar Caraion s-a dus la el și i-a oferit o colaborare pentru o sumă fabuloasă. Caraion urma să primească pentru fiecare articol cât câștigau ceilalți redactori într-o lună. Vinea a intrat în jocul lui și i-a spus că e de acord, cu condiția să își scrie articolul în redacție. Caraion o rezistat la ziar doar două zile, pentru că toată redacția venea să-l vadă cum își scrie articolele plătite colosal...

Cam așa eram eu la Vatopedu, dimineața. Seara, mâncam și eu ca oamenii, dar dimineața nu știam la ce să mă uit de rușine... Dar nu mă puteam opri să postesc, pentru că la baza postului meu era un gând aparent bun: „Dacă ar îngădui Dumnezeu, pentru postul meu, să pot să ajung înaintea Lui, după moarte, ca să mă dezvinovățesc”, îmi tot spuneam eu...

Dar întreaga viață mănăstirească mi se părea, altfel decât mi-o închipuiam eu, că se întemeiază mai mult pe interdicții decât pe dragoste. Dacă umblai nu ştiu cum prin mănăstire, o mulțime de frați și părinți îți atrăgeau atenția că „starețul nu binecuvântează” asta...

Aveam două sau trei ore libere pe zi și le petreceam hălăduind prin împrejurimi. Așa am ajuns la Colciu, la chilia la care trăiau părintele Gherasim și ucenicul său, părintele Benedict.

Când m-a văzut, părintele Gherasim mi-a spus, fără ca eu să-l întreb ceva sau să-i fi spus ceva de necazurile mele:

- Cine postește până seara, ca fulgerul se duce în fața lui Dumnezeu!

Mi-a cucerit inima din prima clipă și mi-am făcut un obicei din a mă duce o dată pe săptămână pe la el. Era exact cum îmi închipuiam eu că trebuie să fie un călugăr - jerpelit, foarte smerit și plin de dragoste. Era un om zdravăn, cu mâini noduroase, o barbă mare și albă, cu fața brăzdată de riduri și nasul bine conturat, ușor adus de spate de nevoințele vieții lui. Întreaga lui ființă respira rugăciune și smerenie. Avea niște ochi verzi-cenușii, parcă mereu înlăcrimați, foarte blânzi. Îmi era atât de drag, încât atunci când îl vedeam îmi venea să-l strâng în brațe și să-l pup.

Când am fost a doua oară la el, m-am dus cu gândul și speranța că o să rămân acolo. Dar ucenicul său mi-a zis, tot fără să întreb, că acolo e loc doar pentru doi călugări. Cred că părintele știa cu ce gând vin și avuseseră deja această discuție despre dorința mea înainte să ajung eu acolo.

Părintele Gherasim era un nevoitor uriaș, ca părinții din Pustia Egiptului: dormea într-un scăunel, doar trei ore pe zi, de la patru la șapte dimineața, după ce făcea patru ore de metanii și închinăciuni, „ca să nu vină ghebosul” (cum i se zice diavolului în Sfântul Munte).

Cât despre post, părintele Gherasim mânca doar când își aducea aminte că mai trebuie să facă și asta, o dată la două-trei zile...

Fără să știu, îmi găsisem nașul. Nașul tuturor postitorilor și nevoitorilor închipuiți. Dar aveam să-mi dau seama foarte curând de realitate, pentru că părintele Gherasim și părintele Benedict au venit (aș zice că după mine) la Vatopedu, la unul dintre hramurile mănăstirii. S-au pus chiar în fața mea, la masa începătorilor, și, aparent fără să mă bage în seamă, au început să mănânce. Era o diferență foarte mare între felul în care mâncau ei și felul în care mâncam eu. Ei mâncau ca niște călugări, iar eu mâncam ca un purcel. Ei mâncau cu mișcări foarte încete, iar eu mâncam repezit și cu bucurie, ca unul care își sfârșise postul și se ghiftuia. Discernământul părintelui m-a învăţat să fiu mai echilibrat.

Citeşte mai multe despre:   monah  -   Sfântul Munte Athos