Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Am însetat cu bucurie alături de Apostolul Pavel

Am însetat cu bucurie alături de Apostolul Pavel

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Răzvan Bucuroiu - 26 August 2024

Mi-era cald și sete, mă dureau picioarele de atâta drum. Vizitam situl istoric de la Filipi (nord-estul Greciei) într-o dimineață toridă de august și singurul lucru pe care mi-l doream cu ardoare, după o oră de umblet prin vipia macedoneană, era un scaun la umbră și o apă rece, cu bula mică. Să o simți pe molar... Cu aceste dorințe care-mi umblau prin cap am ajuns la locul numit „Închisoarea Sf. Pavel” și, stupoare: orice alt gând s-a volatilizat văzând grota inospitalieră, mormanul de pietre încinse, intrândul meschin în hruba subpământeană (odinioară de alte dimensiuni/adâncimi) care a găzduit pentru o seară trupul vlăguit al marelui Apostol. Uriașă e puterea credinței!

Întemeiat cu 400 de ani înainte de descinderea paulină de către însuși tatăl lui Alexandru Macedon, Filipi (Philippi, Φἱλιπποι) a fost o cetate înfloritoare datorită minelor de aur și resurselor agricole, așezată pe faimoasa Egnatia Odos - una dintre arterele principale ale Antichității care unea Bosforul cu Marea Adriatică, traversând peninsula Balcanică de la Est la Vest. M-au impresionat blocurile uriașe de piatră, tăiate și așezate cu măiestrie de-a lungul acestei șosele de mică viteză (un car cu boi străbătea cam 12 km/zi), însă perfect adaptată nevoilor de atunci. Drumul trecea chiar printr-o latură a Forumului (Filipi a devenit colonie romană în secolul I î.Hr. sub numele Victrix Philippensium) și era celebru în epocă, alături de altă arteră a antichității - Via Appia, care străbătea peninsula italiană în sens meridian. Pe acest drum a călătorit și Sfântul Apostol Pavel atunci când a pus piciorul pentru prima oară pe teritoriul european, la îndemnul din vis prin care un bărbat macedonean îl „soma” să vină în Filipi. Pe acest drum, după debarcarea în Neapolis (Kavala de azi) a fost însoțit de ucenicii săi Sila, Timotei și Sf. Luca, îndreptându-se cu toții spre trufașa și bogata cetate. Era în anul 50 de la Nașterea Domnului.

Aici Pavel a propovăduit Evanghelia lui Iisus Cel răstignit și înviat, aici Pavel a botezat-o pe Lidia, cea care făcea negoț pe picior mare cu porfiră, aici Pavel a scos dintr-o sclavă obraznică du­hul pitonicesc care aducea câștiguri grase stăpânilor ei. Din această pricină au fost arestați Sf. Pavel și Sila, bătuți cu vergele, iar apoi întem­nițați în hruba sufocantă. Și aici are loc minunea: peste noapte pământul s-a cutremurat, legăturile osândiților au cedat, porțile temniței s-au prăbușit, iar paznicul a dat să se sinucidă, știind ce-l aștepta la ivirea zorilor. Nimic mai fals, însă, căci Apostolul Pavel l-a liniștit sufletește, apoi i-a cercetat casa, a botezat toată familia trecându-i de la teamă la nădejde, de la paznici ai temniței la păzitori ai poruncilor Duhului. La final, Apostolul Neamurilor a fost lăsat de autorități să plece viu și nevătămat, alături de ucenicii săi.

Această istorie o știu toți creștinii, din Faptele Apostolilor (16, 9-40), și ea este deosebit de pilduitoare pentru felul de a fi al primilor misionari, în speță al Sf. Ap. Pavel. Ce vreau să comunic însă este emoția puternică pe care un asemenea loc ți-o transmite. Chiar dacă acolo găsești doar piatră seacă, iarbă pârjolită, ruine mute, însemne tocite și pavimente roase de vreme, chiar dacă viața reală s-a retras de multă vreme din acel loc, sfințenia lui trecută încă răzbate peste veacuri. Sfințenia având ca sursă lucrarea harică a marelui Apostol, umbra lui, statura lui duhovnicească, flacăra credinței lui. Și, de ce nu?, disponibilitatea sa la jertfă în numele lui Hristos. Chiar dacă evreii din Filipi nu erau mulți, chiar dacă lumea care îl asculta era de alte neamuri și credințe, totuși el vorbea cu înflăcărare (dovada unei convertiri subite în decursul a câteva momente de convorbire duhovnicească) ca și cum ar fi fost ultima sa prezență între oameni. De aceea Pavel este misionarul prin excelență, este cel care întemeia biserici peste tot pe unde pășea, este cel care convertea inimi la adevărata credință. Suferea de foame și de sete, de frig și de umezeală, de teama evreilor și a autorităților imperiale, dar cel mai mult suferea de nepăsarea sau, mai bine zis, de inima rece a celor care îl ascultau. Și asta știind că fiecare zi putea fi și ultima lui zi, fiecare cetate în care pășea îi putea fi și mormânt. Chiar și aici, la poalele muntelui Orbelos, pe malul râului Zygaktis, își putea găsi sfârșitul pământesc. Însă Domnul avea alte planuri, primindu-i sufletul deasupra Cetății Eterne în care Pavel a fost descăpățânat de brutalul împărat Nero. Așadar, nu i-au venit de hac niște mărunți funcționari romani din Macedonia, ci însuși Cezarul Romei.

Măcar atâta glorie pământească merita strădania lui fără pereche...

Citeşte mai multe despre:   Sfantul Apostol Pavel