Amintirea păcatelor

Pare tot mai greu de înțeles atenția părinților ascetici asupra păcatului și preocuparea cu osândirea de sine. O asemenea practică este imposibil de înțeles în lipsa unei frecventări îndelungi a textelor patristice, care pot, în timp, să te aducă mai aproape de mintea și felul de a gândi al autorilor.

„Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: «Ce să fac?» Bătrânul îi zice: «Când Dumnezeu ne va cerceta, de ce trebuie să ne temem?» Fratele răspunde: «De păcatele noastre». Bătrânul îi zice: «Atunci să mergem în chilie, să ne așezăm și să ne amintim păcatele, iar Domnul va fi cu noi în toate».”

Primul detaliu pe care trebuie să îl observăm în această povestire este că avva Pimen nu se socotește a fi diferit, nu dă sfaturi pe care el nu le pune în aplicare, ci este solidar cu fratele și îl invită și pe cel mai puțin experimentat să facă ce face și el: „Să ne așezăm și să ne amintim păcatele”. Ce fel de exer­cițiu este acesta? Nu cumva este o practică zdrobitoare de contemplare a răului din tine care te poate arunca în deznădejde? Cu sigu­ranță poate fi și asta. Cuplată cu sentimentul propriei inferio­rități, osândirea de sine te poate arunca într-o criză ce nu are nimic spiritual în ea: e doar un joc gratuit în regimul psihicului, o parodie tristă a unei virtuți autentice.

Avva Pimen, și împreună cu el toți asceții, ne invită în primul rând la un exercițiu de realism. Ei izbesc cu toată forța în orice iluzie consolatoare, demolează complicatele arhitecturi ale minciunii care întrețin imaginea de sine. Mândria este cea care creează, de fiecare dată, nevoia unor ase­menea construcții. Ne dorim să fim altfel, ne imaginăm mai buni, nu ne putem privi așa cum suntem și nici nu ne putem accepta. De aici se naște toată zvârcolirea goală. Osândirea de sine este, de fapt, aruncarea la gunoi a tuturor iluziilor despre sine, pentru a te putea întâlni cu Dumnezeu. Întâlnirile autentice au loc între oameni vii și nu între măști care interpretează un scenariu prestabilit. Dumnezeu Se descoperă celor autentici, celor care nu vor să se min­tă pe ei înșiși și nici pe El.

Dacă te osândești pe tine însuți, chiar dacă vei pierde lumea întreagă, Dumnezeu îți rămâne aliat, pentru că El nu urgisește inima înfrântă și smerită, dar celor mândri le stă împotrivă. Probabil că întreaga discuție se poate reduce la aceste elemente.

În cuvântul său, avva Pimen mai spune ceva. Dacă încerci să practici această radicală dezbrăcare de iluzii prin amintirea permanentă a păcatelor, Domnul îți stă alături în toate. Adică Dumnezeu nu vine doar la finalul procesului să constate, să confirme sau să infirme rezultatul. El este cu tine pe întregul drum. Tot procesul se petrece în lumina Lui curățitoare și dătătoare de viață și putere.