Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Anul Nou şi semnificația timpului
Creştinii se adună la sfârşit de an în sfânta biserică spre a-I înălța rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru anul care a trecut și pentru ca în anul care vine ei să-I împlinească voia Sa cea sfântă. Desigur, ne putem gândi că ziua de Anul Nou, care face aşadar începutul anului, pare să nu se deosebească de celelalte, aşa cum și un an nu ar trebui să se deosebească de celălalt an. Căci, după cum fiecare zi își are începutul și sfârșitul ei, tot astfel, fiecare an își are începutul și sfârșitul lui.
Fiind vorba însă despre timp, încercăm în aceste momente să dăm ascultare cuvântului Sfintei Scripturi, profetului și psalmistului David, care, meditând asupra timpului, se exprimă astfel într-un psalm: „Ziua zilei spune cuvânt și noaptea nopții vesteşte știință” (Psalmul 18, 2). Aceste reflecții scripturistice fac parte din Revelația Dumnezeiască. Din ele reiese că timpul (sau noțiunea de timp), oricât de abstract și inaccesibil pare a fi, oricât de greu de cuprins și de înțeles cu mintea, constituie o realitate trăită de psalmistul David. Căci ziua care trece spune zilei cuvânt, adică transmite cuvânt. Ea constituie o cauză, produce un efect asupra zilei următoare, îşi pune amprenta asupra ei, îi transmite un sens. Și tot atât de explicită este și cea de a doua parte a versetului: „Și noaptea nopții vesteşte știință”.
Timp şi creaţie
Psalmistul este poet, dar și profet şi organ al Revelației. El ascultă glasul pe care creația îl degajă și îl exprimă în cuvinte. Iar timpul nu poate fi izolat de creație. Între timp și creație există o legătură indisolubilă. De aceasta dă mărturie versetul precedent al psalmului amintit: „Cerurile supun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Actul creator imprimă creației sens, îi dă cuvânt. Timpul nu poate fi rupt de materie. Este expresia ei. Totodată, nu poate fi conceput în afara ei. Se naște odată cu ea. De aceea se și vorbește despre zilele creației, și nu izolat, doar de zile.
În Psalmul 89, în care este cuprinsă rugăciunea lui Moise, omul lui Dumnezeu, auzim glasul aceluiași profet, adresându-se lui Dumnezeu: „Mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul și lumea, din veac și până în veac ești Tu... Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca straja nopții” (Psalmul 89, 2-4). La rândul său, Sfântul Apostol Petru, exprimând aceeași idee despre timp, raportat la Dumnezeu Creatorul universului și al timpului, spune: „Și aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiților, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi” (II Petru 3, 8).
Atât psalmistul, cât și apostolul văd timpul ca fiind dependent de Dumnezeu, Care a existat „mai înainte de ce s-au făcut munții și s-a zidit pământul şi lumea”. Iar dimensiunea timpului este incomparabilă cu incomensurabilitatea lui Dumnezeu ca timp, cu veșnicia Lui: „Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut” (Psalmul 89, 4).
Trecerea ireversibilă şi efemeritatea timpului
Ceea ce îl frământă însă pe psalmist este rapiditatea trecerii timpului, efemeritatea lui. Impresionant și emoționant, dar și îngrijorător este pentru el faptul că zilele s-au împuținat (Psalmul 89, 9). Este îngrijorat ca om, raportându-se la timp şi spune despre anii noştri că sunt „ca pânza unui păianjen”. „Precum pânza de păianjen, cât timp este întreagă, se vede, iar dacă cineva pune mâna pe ea, îndată se destramă, fiind distrusă de atingerea degetelor, tot astfel viaţa omenească... îşi ţese pânza ei cea inexistentă” (Sfântul Grigorie al Nissei). Mișcat până în adâncul sufletului, totuși, nu cade în deznădejde, din cauza trecerii timpului, ci Îl roagă pe Dumnezeu, zicând: „Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune” (Psalmul 89, 14). Fiindcă pentru el mai valoroasă decât dimensiunea timpului este trăirea lui în smerenie, în virtute.
Cât de trecător este caracterul firii noastre! Tinereţea este ca dimineaţa, iar bătrâneţea este ca seara. „În zori înverzeşte şi întinereşte şi trece. După aceea, cu vârsta, pierzându-şi seva şi floarea, trecând ceasul creşterii, ceea ce rămâne este numai uscăciune şi stricăciune” (Sfântul Grigorie al Nissei).
Timpul, care își continuă lunga sa cale, din care nu poate fi oprit, precum creația însăși, lumea și universul, aflate într-o perpetuă mișcare, ne oferă și o lecție de viață, pornită din ordinea și perfecțiunea lor, mai cu seamă în acest moment (convențional stabilit) de început de an. Ne oferă posibilitatea să tragem învățăminte folositoare pentru noi și pentru viața noastră, ridicându-ne cu mintea la Cel ce a rânduit și a îngrădit cu limite existența, după adâncimea înțelepciunii și a iubirii Sale de oameni. Pentru că timpul se desparte de noi, așa cum îl percepem adeseori, lăsând un gol înlăuntrul nostru, dar dă în schimb posibilitatea ca acum să tragem învățămintele ziditoare de suflet pentru viitor, în folosirea cât mai consistentă a timpului, în fapte demne de credință, de iubire și de prețuire a persoanei umane. Ne dă prilejul să privim timpul direct, în aceeași cursivitate și eficacitate a lui. Fiindcă tot ceea ce Dumnezeu a rânduit, îngrădind chiar și limitele vieții umane, este doar spre folosul oamenilor credincioși.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
De aceea, trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate cele bune ce le-am primit în anul ce a trecut, ca fiind pornite de la El, din bunătatea Lui și din împreună-participarea noastră cu harul și puterea Sa cea sfântă. Mulțumim și pentru bucurii, dar și pentru necazuri, pe care să le socotim încercări, care sunt spre împlinirea și mai mult a binelui, a bucuriei și a fericirii noastre. Și înțelegem aceste încercări doar în finalitatea lor, urmărind cursul și deznodământul lor, mai repede sau mai târziu, care întotdeauna se soldează cu biruința binelui și a dreptății, după voia cea sfântă a Bunului Dumnezeu. Încercările, toate cele neplăcute care vin asupra noastră, dar nu sunt străine de noi și de faptele noastre, sunt doar spre a ne întări credința, pentru a afla cât suntem de buni, de tari, de insistenți și de consecvenți în acțiunile noastre, pentru ca să stăm neclintiți în bine, în cinste și dreptate și cu ochii mereu ațintiți spre veșnicie. Iar trecutul ne învață să nu repetăm răul, să ne fortificăm mereu în bine. Și aceasta se face dovedindu-ne iconomi pricepuţi ai timpului nostru, umplut de conținutul faptelor bune, sub toate formele şi faptele iubirii creștine.