Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Apa cea vie, apa Izvorului vieții

Apa cea vie, apa Izvorului vieții

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

Expresia apa cea vie este adesea prezentă în discursul Mântuitorului Hristos, după cum tot El a spus Ucenicilor că este Pâinea care S-a coborât din cer. Mântuitorul ne-a învăţat că cine va dobândi apa cea vie nu va mai înseta niciodată, nu va mai avea nevoie de izvodirea curgătoare a fântânilor. Cu gândul la dobândirea apei celei vii, care este mai întâi de toate dreapta învățătură a Bisericii, pe care trebuie să o păstrăm ca pe cel mai de prețios tezaur, gândim și la apa izvoarelor (a fântânilor), atât de necesară vieții.

Citind „Ziarul Lumina” din data de 25 iunie 2021, am descoperit cuvinte scrise nu doar cu penița, ci mai ales cu sufletul: Fântâna cu apă din soare.

Articolul prezenta povestea unei fântâni dintr-un sat asemenea celor regăsite în basme, Cătiașu, situat la granița ținuturilor Prahovei cu Buzăul. Preotul scriitor Dan Toader, care de jumătate de veac se străduiește să învețe și să propovăduiască apa cea vie, a amintit vârful de deal de unde începe cerul și se găsește fântâna.

Fiecare dintre noi ne aducem aminte de fântâna copilăriei și de apele care curg, clar, izvorând din fântâni…

În locul obârşiei mele, în casa bunicilor dinspre mamă, era o fântână de poveste. Regret că nu s-a păstrat într-o ramă a amintirilor. Așezată sub un nuc bătrân, care avea mai mult de 100 de ani, străjuită îndeaproape de un mălin care înflorea în preajma sărbătorii Sfintelor Paști, fântâna era zidită din piatră adusă din munte. La zidirea ei nu se folosise ciment. Bunica nu-și aducea aminte de când era fântâna din povestea mea. Cu puțin timp înainte ca ea să se mute la Domnul, la începutul anilor ’90, fântâna s-a risipit. Nu știu dacă fusese un semn care prevestea despărțirea de ea, la o vârstă venerabilă, dar odată cu fântâna copilăriei s-au pierdut multe dintre amintirile și bucuriile mele. Apă mai bună ca acolo nu am băut. Rece și parcă plină de mirodenii, iar dacă nu s-ar fi aflat la Rădășeni, aș fi crezut că ascundea aromele florilor din câmpiile Galileei sau miresmele regale din Mesopotamia. Parcă era o fină băutură imperială!

Vara, când căldurile ne copleșeau, ne așezam la umbra nucului, în apropierea fântânii și scoteam apă. Bunica nu ne îngăduia prea mult, spunându-ne că nucul nu e de folos dacă rămâi prea mult la umbra lui. Acolo, temperaturile erau acceptabile, cu cel puțin câteva grade mai puțin decât în afara bogatei sale coroane.

Nu ne dădea voie să privim în fântână chipurile noastre. Erau diferite păreri pe care le respectam. Tradiția așa cerea!

Ulterior am refăcut fântâna într-un alt loc. Era obiceiul ca familia care zidea fântână nouă să primească ajutor din partea vecinilor, rudelor, cunoscuților. O fântână nu se făcea niciodată doar din veniturile unei singure familii. Cei care erau solicitați să contribuie trebuiau să accepte o astfel de invitație, fiind păcat mare să refuzi. Se zidea o fântână nouă! La sfințirea ei erau invitați rude, vecini, prieteni. Se făcea praznic, iar când oamenii erau mulți și spațiul nu îngăduia, masa și bucuria momentului se împărtășeau în etape diferite ale zilei de sfințire.

La fel se proceda și la Taina Sfântului Maslu: nu se recomanda să plătească doar familia celui bolnav osteneala preotului și a cântă­re­țului. Când unul dintre ei suferea, vecinii participau în duh de comuniune, toate spre a fi bi­ne­primită rugăciunea.

Domnul a binecuvântat apele Iordanului, iar la sărbătoarea Botezului se face din nou binecuvântarea întregii creații. Teologia adâncă a rugăciunii de sfințire de la sărbătoarea Epifaniei Domnului, ca și în ajunul ei, este întâlnită la fiecare Botez. Înaltă teologhisire la care trebuie să fii cu luare aminte în rugăciune și tăcere, pentru a-i înțelege mesajul.

Fiecare fântână se primenește, se binecuvântează și se resfințește cu apa Iordanului. Când venim acasă de la biserică, adăugăm câteva picături din apa sfințită de mâna preotului în fiecare fântână, dar și în locurile care nu mai au fântâni, dar au flori așezate în glastră, ori unde primim apa, mai ceva decât în vremea împăraților romani, ctitori ai vestitelor apeducte.

Călătorind odată, în timpul șederii mele la Ierusalim, din pustiul Hozeva până la Ierihon, am avut o stare pe care nu o simțisem până atunci, aproape că mă prăbușeam sub soarele dogoritor al verii din anul 2014. Făcusem și altă dată (1995), în timpul primului pelerinaj la Ierusalim, același drum, pe jos, dar nu am simțit atunci trebuința apei. Când starețul de la Hozeva mi-a oferit apă, aproape că-l refuzasem. Dacă nu aveam sticluța cu apă, nu puteam ajunge până la Ierihon. Atunci am înțeles cuvintele Mântuitorului spuse ucenicilor despre valoarea paharului de apă. Cine va da un pahar cu apă în numele Meu, plată de ucenic va avea.

Nu așa se punea problema în copilăria mea. Un pahar cu apă aproape nu avea vreo valoare... Mai târziu, din perspectiva călătoriei prin deșert, am realizat importanța ei.

La noi, fântânile se puneau între curtea cui­va și drum, de multe ori pe jumătate în proprietatea respectivă și jumătate către drum. De acolo își putea lua apă oricine pentru sine, pentru însoțitori și chiar pentru animale, vara, când treceau pe acolo. Unele fântâni aveau locuri special amenajate pentru adăparea animalelor, iar oamenii spuneau că e faptă bună să faci în fiecare zi milostenie.

La pomeniri, fie că era după înmormântare, la 40 de zile, la un an, șapte ani sau cu alte prilejuri, participanții primeau la sfârșit ulcele de lut, care se umpleau cu apă. După moartea cuiva, era obiceiul ca femeile bătrâne și văduve să primească, zile la rând, apă bună de băut.

Mulți spuneau că între faptele importante pe care cineva trebuie să le împlinească în viață este și zidirea unei fântâni, dar și plantarea unui arbore, a unui pom fructifer, care să fie de folos altora.

Dacă privim în istoria mântuirii, ne aducem aminte de fântâna Patriarhului Iacob în Samaria, din localitatea Sihar. Patriarhul Iacob a trăit în jurul anului 1500 î.Hr. Atât de cunoscută era fântâna lui, încât, deși trecuseră multe veacuri de când, temeinic făcută și rezistentă, încă mai ostoia setea celor din cetatea Sihar, precum și a călătorilor care treceau prin Samaria. Ctitorul fântânii, Patriarhul Iacob, cel care o făcuse pentru el și turmele sale, era pomenit cu recunoștință.

În apropiere de Ierihon, istorica cetate biblică, s-au aflat izvoare amare pe care profetul Elisei le-a îndulcit. Nu departe de acest loc, în marginea deșertului iudaic, este un loc numit Izvorul căprioarei (Ein-Ghedi), care ne aduce aminte de cuvintele profetului David: precum cerbul dorește izvoarele curate, așa te dorește pe Tine sufletul meu, Dumnezeule. În partea cealaltă a deșertului iudaic, unde se găsește Mănăstirea Sfântului Sava, se află un izvor, numit ulterior agheasma Sfântului Sava, care izvorăște nu prea departe de pârâul Chedron, care vine dinspre Ierusalim și se îndreaptă spre Marea Moartă. Acolo, sub stânca pe care s-a zidit lavra, există o peșteră, de unde călugării aduc în fiecare zi apă cât le trebuie pentru consum și rânduielile din biserică. Apa menajeră de care au nevoie, mai ales în timpul venirii oaspeților, este colectată în cisterne, din munte, îndeosebi primăvara, când sunt ploi. Cu multă scumpătate apa este strânsă prin diferite metode pentru a o folosi anul întreg. Sunt multe luni când nu mai coboară nici o picătură de apă din cer. Părinții din obștea Sfântului Sava îmi spuneau că atunci când obștea mănăstirii crește, izvorul sporește. Nu mă îndoiesc, întrucât în vremea Sfântului Sava nu se găsea sursă de apă, dar au descoperit, în chip minunat, izvorul. Sfinții ocrotitori ai mănăstirii înalță rugăciuni stăruitoare pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu și a avea apa necesară vieții în acel loc sihastru, în deșertul care a fost și mai este loc de aspră nevoință atâtor monahi.

La Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul, cu istorie de un mileniu și jumătate, călugării folosesc apă din râul Cherit, pe marginea căruia a stat altădată omul dreptății, Ilie cel iubit de Dumnezeu, care aștepta semne de la Cel Preaînalt. Când regatul nu avea apă, primea mâncare de la corbi și apă din pârâu. Când pârâul a secat, omul lui Dumnezeu a fost trimis la o văduvă din Sarepta Sidonului, săvârșind și acolo fapte minunate.

În Muntele Athos, la sfârșitul mileniului întâi, a trăit un mare călugăr, Sfântul Atanasie, ctitorul Mănăstirii Marea Lavră. Mâhnit de încercările și ispitele vieții, Atanasie a pus gând să plece departe de mănăstirea ce o înființase, într-un loc liniștit pentru a se consacra rugăciunii. Însetat, călătorul a ajuns într-un loc unde a întâlnit o preafrumoasă femeie, căreia i-a spus: Nu-ți este îngăduit să te afli aici! Cea preafrumos îmbrăcată, ca o împărăteasă, i-a spus: Lovește cu bastonul pe care îl ai stânca dinaintea ta! Stânca a izvorât apă! Atanasie se întâlnise cu Maica Luminii, iar izvorul se numește până astăzi „izvorul lui Atanasie”. Multe dintre izvoarele Sfântului Munte, în verile secetoase, seacă. Acesta, niciodată! Are binecuvântarea Maicii Domnului, din clipa când i-a spus lui Atanasie să se întoarcă în lavră. Dacă monahii nu se vor abate de la misiunea ce trebuie să o împlinească, mănăstirea nu va mai duce lipsă de nimic.

Viața marelui duhovnic și isihast Paisie Olaru amintește că la Cozancea, într-o margine a schitului, părintele nevoitor își făcuse o chilie și alături o fântână. Iubitor al lucrurilor tainice, s-a arătat și ziditor de fântâni, după modelul auzit de multe ori în scrierile scripturilor și viețile sfinților. În apropiere de Sihăstria, pe o colină, a descoperit un izvor, care-i poartă numele.

Am întâlnit fântâni minunate, una dintre ele fiind cea de la Mănăstirea Neamț, cu istorie de la începutul veacului al XIX-lea, iar înainte se presupune că a fost altă fântână. Și acolo, apa pare a nu fi din lumea aceasta. Se cuminecă din ea călătorii și călugării, iar în urmă cu vreo 40 de ani, majoritatea părinților mănăstirii, ori elevii de la seminar, luau apă de băut numai de acolo.

La Sihăstria, când mănăstirea a ars, în 1942, credincioșii din Rădășeni, veniți să construiască un paraclis pe locul celui mistuit de flăcări, au zidit și o fântână. Înclin să cred că meșterii care au zidit fântâna de la poarta Mănăstirii Sihăstria și au acoperit-o în stilul specific satului dintre livezile nesfârșite zidiseră și fântâna din grădina copilăriei mele. Dacă nu a fost același meșter, măcar era a­ceeași tradiție... perpetuată.

Rămâne să reflectăm la cuvintele Mântuitorului legate de apa cea vie, la cuvintele poeților și scriitorilor care au vorbit despre fântâni, despre oazele din deșert, care-s nădejdea călătorilor, despre faptul că cerul se oglindește în apa fântânilor. Multe dintre fântâni își au izvorul nu în pământ, de unde vine apa, ci în cer, de la Cel care, deși a însetat, Om fiind, ne-a spus: Cine însetează să vină la Mine și să bea!

Citeşte mai multe despre:   sat