Arhimandritul Benedict Ghiuş, o flacără a „Rugului aprins”

La Mănăstirea Cernica, ocrotit de marele stareț Sf. Calinic și de numeroșii călugări sfinţi din obștea acestei Lavre, arhimandritul Benedict Ghiuș își ducea viaţa într-o casă de pe malul lacului ce înconjoară mănăstirea. Un călugăr smerit, luminat și iubitor al slovelor. Născut în 1904, arhimandritul Benedict Ghiuș a încetat din viaţă în data de 12 iunie 1990. Era monah de prin anii '30. Avea metania la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia și venise în teritoriul de dincoace de Prut din pricina furiei comuniste. Si-a legat numele și de Mănăstirea Neamţ în preajma căreia, la Seminarul Teologic, a pus atâta suflet pentru educarea viitorilor slujitori ai Bisericii lui Hristos, ca spiritual și profesor al Scolii.

Părintele Benedict slu­jea uneori la Schitul Vovidenia, mergea pe tainicul drum până la Pocrov și la Icoana, iubea liniștea și frumuseţile lăsate de Dum­nezeu. În Poiana lui Pahomie, la Pocrov, avea prie­teni pe fraţii Vasilache, Haralambie și Vasile, pri­mul, fost stareţ al Lavrei și apoi martir în temniţele co­muniste, iar cel de-al doi­lea, cunoscutul misionar de dincolo de Ocean. Cu ani în urmă, bătrânii monahi ai Mănăstirii Neamț îşi amin­teau de părintele Benedict, de petrecerea lui în spaţiul mănăstirii, de predicile lui şi de chipul plin de lumină. Era preocupat de „viaţa şi petrecerea” Sfinţilor. Ani la rând, printre preocupările lui de la Neamţ, Bucureşti sau Cernica s-a numărat şi îngrijirea volumelor din vieţile sfinţilor. Din vechea ediţie de la Neamţ, peste care trecuse mulţimea ani­lor, arhimandritul Benedict a alcătuit o ediţie no­uă, accesibilă, reuşită în cea mai mare parte. N-a mai apucat însă s-o vadă tipărită. Ediţia la care fac referire este folosită în prezent în mănăstiri, parohii şi în casele credincioşilor.

Chipul arhimandritului Benedict avea lumină si nobleţe

Părintele Benedict era iubitor al liniştii. La Mă­năstirea Cernica, după slujbele Bisericii, se ruga în chilie şi trăia într-o mare smerenie. Puţini ştiau că acolo se află un om atât de valoros. Nu ştiu dacă au ră­mas de le el amintiri, scrieri despre călugării de altădată, despre ierarhii pe care i-a cunoscut şi cărora le-a fost aproape. Ar fi bine, în cazul în care există, să fie tipărite cât mai curând.

De asemenea, mai sunt încă mulţi dintre cei care l-au cunoscut. Mărturiile lor, adunate într-o cărţulie, vor face mai multă lumină în cazul Arhimandritului Benedict Ghiuş.

Când eram elev la Se­minarul Nemţean, cred că în 1988, s-a organizat o ex­poziţie cu portretele profe­sorilor care s-au ostenit, de la înfiinţare, întru lumina cărţii şi învăţăturii. Chipul Arhimandritului Benedict avea ceva aparte. Avea lu­mină şi nobleţe. Îngrijit, cu privirea sclipitoare, cu o „tristeţe” monahală, părin­tele Benedict trăia parcă mai mult pentru o altă lume. Dintre elevii de la Neamț care-l ascultaseră pe profesorul Benedict au mai rămas puţini. Oamenii adeseori uită. Dumnezeu însă îşi aduce aminte de lu­crarea fiecărei persoane în parte. El nu uită niciodată.

O ceremonie simplă pentru părintele Benedict

M-am bucurat să-l prind pe părintele Benedict în viaţă. Era anul marilor încercări 1989-1990. Am fost în perioada aceea de mai multe ori la Cernica. Îmi amintesc foarte limpede că părintele a trecut în lumea celor drepţi în timpul „mineriadei” din iunie 1990 (nu mi-am notat acest lucru nicăieri, dar nici nu l-am uitat). Eram student la Bucureşti, mă aflam în se­siune, în ziua înmormântă­rii am avut examen la mu­zică. În Bucureşti era te­roare. Centrul capitalei era practic ocupat. Drd. Vasile Merticariu, profesorul şi arhimandritul Varlaam de mai târziu, a făcut rost de o maşină (dacă-mi amintesc bine, vorbise cu un preot din Argeş). Am ocolit Capi­tala, pe şoseaua de centură şi am ajuns în ziua aceea la Cernica. O ceremonie sim­plă pentru părintele Benedict. Mai ţin minte un lu­cru important. Când a fost scos din biserică, chipul părintelui Benedict a fost luminat de razele soarelui. Fascicolele de lumină că­deau doar în jurul capului. A fost, parcă, nimbul sau aureola sfinţeniei. Mai ştiu că am vrut să purtăm pe umeri, până la mormânt, sicriul modest cu trupul celui care a fost socotit ca o flacără a „Rugului aprins”. Cineva însă s-a împotrivit. A fost aşezat pe un căru­cior... şi dus până la mor­mântul din preajma biseri­cuţei Sfântului Lazăr.

Acolo, lângă mitropoliţi, episcopi şi călugări de mare faimă, arhimandritul Benedict Ghiuş aşteaptă ziua cea mare a învierii „şi ascultă, deasupra apelor, Liturghia”.