„Aştept învierea morţilor...“

Duminică de duminică, în cadrul Sfintei Liturghii, mărturisim înaintea lui Dumnezeu că aşteptăm învierea morţilor. Desigur, paragraful este inclus în Crez şi trebuie să-l spunem pentru a ne afirma şi confirma credinţa noastră ortodoxă. Dar, dincolo de această rânduială, chiar aşteptăm învierea morţilor şi judecata universală ce urmează generalei resurecţii? Adică, suntem atât de liniştiţi, încât apropierea acelei zile să nu ne înspăimânte? O, Doamne, ce bine ar fi! Cât suntem însă în trup, conştientizăm fericirea ce aşteaptă să fie trăită în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, dar o punem în balanţă cu slăbiciunile noastre pe care le dovedim constant în relaţiile cu ceilalţi. Pentru că, de fapt, această măreaţă Judecată de Apoi îşi va sorta damnaţii la depărtarea de Dumnezeu după felul în care fiecare dintre noi ne-am apropiat de durerea celor din jur. Textul de la Sfântul Apostol Matei (25, 31-46) ne impresionează din foarte multe puncte de vedere, dar parcă cel mai mult ne frapează această procedură juridică, care are criterii surprinzătoare: nu ni se cere să filosofăm pe teme de gnoseologie, ontologie sau teologie, nu ni se face „inventarul“ acatistelor făcute, nu este cercetată rigurozitatea postirilor şi nici asprimea genunchilor sau palmelor încercate de metanii nu este luată în considerare. Dar nu pentru că nu ar conta, că nu ar avea nici o valoare. Ci pentru că toate eforturile ascetice sunt valorizate printr-o cheie ce le transformă în aur sau pulbere. Pentru că suma străduinţelor trebuie concentrată spre încălzirea inimilor noastre, spre iubirea de Dumnezeu şi semeni.

Şi care sunt faptele care ne fac nevinovaţi în ochii Celui Nemitarnic? Cele mai banale acţiuni omeneşti, privite în relaţia noastră cu cei în suferinţă. „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine“ (v. 35-36). Ce contrast uimitor! Hristos, în toată slava Sa, cu oştile îngereşti, cu sfinţii, cu toată omenirea de faţă, ne întreabă lucruri aşa banale? În atmosfera aceasta copleşitoare, la adevărata întâlnire universală a omenirii cu destinul ei, Cel Preaînalt, Stăpânul lumii, Îşi aduce aminte de amărăciunile vieţii umane. De ce? Pentru că Iisus este Fiul Omului şi cunoaşte greutăţile vieţuirii în lume. Pentru că El le-a simţit în trupul Său atunci când a fost cu noi aici, pe pământ. Pentru că El ştie ce este foamea, setea şi părăsirea. Pentru că El cunoscuse în locul mâncării, apei sau apropierii oamenilor, deşertul, oţetul batjocoritor, umilinţa iudeilor şi trădarea lui Iuda.

De altfel, textul este mult mai uşor înţeles de cei care, măcar o dată în viaţă, au îndurat foamea, setea sau singurătatea. Şi, bănuiesc, majoritatea dintre noi suntem în această situaţie. Şi atunci, firesc, înseamnă că avem acces la „secretul“ acestei judecăţi: ca să fii binecuvântat de Dumnezeu atunic, trebuie să fii om bun, cumsecade, săritor, amabil, delicat, călduros. Un cuvânt şi despre nefericiţii vinovaţi de nemilostivire. Mântuitorul, Cel care nu a refuzat pe nimeni să vină la El, Cel care îi aşteaptă pe toţi, la nesfârşit parcă, Care aşteaptă smerit la uşa sufletelor noastre, dă un verdict cumplit celor care nu au împlinit faptele iubirii de oameni necăjiţi: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui“ (v. 41). De ce îi goneşte? Nu, nici măcar nu face asta. Pentru că ei nu au fost niciodată lângă El, de fapt. Pentru că ei, mai înainte, se depărtaseră voit de El şi pentru că au fost veşnic nepăsători faţă de El. Iar acum, nu este, de fapt, nici o schimbare. Ei rămân în iadul creat din vremelnica lor viaţă, iadul indiferenţei, insensibilităţii şi indolenţei. Dar dacă vom reuşi, după puterile noastre, să fim milostivi, compătimitori şi îngăduitori, într-adevăr, vom zice mereu împăcaţi: „Aştept învierea morţilor“, iar înfricoşătoarea judecată o vom primi precum pe o fericită sentinţă. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“ (v. 34).