Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Asumarea încercărilor, stăruinţa şi credinţa

Asumarea încercărilor, stăruinţa şi credinţa

Galerie foto (1) Repere și idei

Ne îndreptăm spre biserici pentru întâlnirea cu Domnul, ne bucurăm să auzim Cuvântul Domnului, transmis ucenicilor Săi și prin ei nouă, până la sfârșitul veacurilor. Sunt oameni care nu pot trăi fără sfintele slujbe, iar unii dintre ei, locuind în preajma catedralelor şi mănăstirilor, participă adesea la Sfânta Liturghie.

Evanghelia Duminicii a 10-a după Rusalii ne vorbeşte despre înălţarea sufletească și revărsarea de lumină dumnezeiască petrecută pe Muntele Taborului, dar şi despre tulburarea de la poalele acestuia, într-o localitate din apropiere, unde au rămas o parte dintre ucenicii Domnului.

Mântuitorul i-a luat pe trei dintre ucenicii Săi pe Tabor: Petru, Iacov şi Ioan, și i-a făcut părtaşi slavei dumnezeirii Lui. Atunci, dis-de-dimineaţă, ucenicii au văzut faţa Mântuitorului strălucind ca soarele, iar îmbrăcămintea era albă ca lumina. Ucenicii au căzut cu faţa la pământ, întrucât slava dumnezeirii, prezentă dintotdeauna în chip tainic, era vizibilă pe chipul Lui de data aceasta.

Jos, la poalele muntelui, era tulburare întrucât fariseii şi cărturarii se certau cu ucenicii Lui. Se afla acolo un tată având copilul bolnav, stăpânit de duh mut și surd, care îl chinuia din pruncie şi de multe ori îl arunca în foc şi în apă.

Evangheliștii spun că tânărul era lunatic, avea stări de neputință, aducea tulburare și frică părinților și apropiaților. Tatăl nu l-a părăsit, ci l-a dus fără succes la diverși tămăduitori, iar în cele din urmă a venit la Mântuitorul spunându-I: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă!” (Matei 17, 15). Nu era întru totul încredinţat că Mântuitorul putea să-i vindece fiul. Domnul i-a spus un lucru esenţial, valabil şi pentru noi, până la sfârşitul veacurilor: „Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă“ (Matei 17, 20), mustrându-l oarecum pentru puţina lui credinţă. Mântuitorul a întâlnit altădată oameni având credinţă puternică, care L-au impresionat, după cum a fost cazul sutașului roman despre care a afirmat că nici în Israel nu a văzut atâta credinţă.

Deși avea credinţa împuţinată, tatăl a venit ­înaintea Mântuitorului cerându-I să-i vindece fiul. Înainte însă de a apela la Mântuitorul, ceruse ajutorul ucenicilor Săi, dar aceştia n-au putut să-l vindece. La un moment dat ucenicii L-au întrebat pe Mântuitorul: „Noi de ce nu am putut să-l vindecăm?”, iar Mântuitorul le-a răspuns: „Pentru puțina voastră credinţă, căci acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17; 20, 21).

Ar trebui să medităm îndelung la această minune. De multe ori avem nerăbdarea asemănătoare copiilor, care ne îndeamnă să plecăm din biserică după câteva minute de ascultare a slujbei. Omul din Evanghelie L-a aşteptat cel puţin o noapte şi o zi pe Mântuitorul, gândindu-se că doar El ar putea să-i vindece fiul bolnav.

Grăuntele de muştar este abia vizibil în podul palmei. Dacă anumite cereri ale noastre nu se împlinesc, se întâmplă din pricina neputințelor noastre, a puținei noastre credinţe, care nu se aseamănă nici măcar cu minusculul grăunte de muştar. Mântuitorul ne-a învăţat că toate sunt posibile celui care are credinţă în El și prin El: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Prin urmare, înțelegem că anumite suferinţe şi încercări sau felurile de demoni îi pot robi pe oameni, cum s-a întâmplat în cazul tânărului lunatic, fie pentru puţina noastră credinţă, fie că nu ne rugăm, nu postim, ori ca o pedagogie și atentă învățare a lucrurilor duhovnicești.

De multe ori, deși înconjurat de mulțime de popor, care se îmbulzea împrejurul Lui, Mântuitorul a privit la cei care aveau cu adevărat nevoie de ajutor în suferința lor. Odată, s-a atins de Mântuitorul o femeie care avea curgere de sânge, o suferință pe care nu o putuse împiedica, deși cheltuise la doctori întreaga ei avuție. Mântuitorul le-a spus ucenicilor: „Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine (Luca 8; 45, 46). Există, așadar, dorința de a-L vedea pe Mântuitorul, de a ne atinge de El, de a-Și pune El mâinile peste bolnavi, suferinzi, păcătoși spre a-i vindeca. În timpul activității Sale, Mântuitorului I s-a făcut milă de cei care aveau mari încercări și poveri greu de purtat. Tatăl copilului lunatic, o femeie de neam păgân, canaaneancă, din ținuturile Tirului și ale Sidonului, ori Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, și alții asemenea lor au îndrăznit la Mântuitorul să-I spună încercările prin care treceau.

Viața noastră este presărată cu nenumărate încercări, mâhniri, stări sufletești greu de purtat, iar unele vin în momentele când nu ne așteptăm.

Suferințele, bolile, despărțirile, trădările, încercările, întâmplările nefericite așezate de multe ori pedagogic în viața noastră ne învață că întotdeauna trebuie să găsim resortul duhovnicesc, puterea de a le birui. În primul rând, trebuie să ne străduim să avem stăruința în lupta care ne stă înainte, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, pentru că viața întreagă este o luptă pe care va trebui să o ducem la bun sfârșit. Stăruința înseamnă a nu fugi de încercările și provocările vieții, ci a lupta cu nădejde neclintită, încălzită de încrederea în Dumnezeu. Sunt multe exemple care grăiesc despre stăruința celor care reprezintă adevăratele modele ale vieții noastre. Dacă citim cu atenție în Epistola a doua către Corinteni, capitolul 11, vom vedea cât de mari au fost încercările prin care a trecut în timpul propovăduirii Evangheliei Apostolul Pavel. El nu s-a lăsat biruit, deși a fost mâhnit de cei din neamul său, dar și de păgâni, a fost bătut cu vergi, cu biciul, cu pietre, s-a aflat adeseori în primejdii din partea tâlharilor, a suferit sete, foame, frig, lipsa hainelor, s-a sfărâmat de trei ori corabia cu el pe mare, a petrecut o noapte și o zi în mijlocul mării. Toate vorbesc despre suferințele unui om ales, dar și de stăruința lui în predicarea Cuvântului Evangheliei.

Cum să nu amintim de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur? Înlăturat din tronul arhieresc, umilit, exilat, departe de poporul care îl iubea, avea să-și sfârșească zilele singur, fără păstoriții și preoții lui. Dar stăruința lui a mers până la capăt, întrucât el nu slujea ­oamenilor, împărătesei ori vreunui interes străin Evangheliei, ci Arhiereului Celui fără de moarte.

De asemenea, exemplul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu ne îndeamnă la stăruință până la capăt. Fără să-și piardă credința, nădejdea și dragostea, deși pierduse tot ceea ce era lumesc, tronul, averile, cinstea, copiii și familia, Constantin Brâncoveanu a înțeles că nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului (II Timotei 2, 5).

Când Mântuitorul a venit în lume, iar Nașterea a fost însoțită de nenumărate semne minunate, toți se întrebau: „Ce va fi, oare, acest copil?” (Luca 1, 66). S-a și spus: „Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel”  (Luca 2, 34). Toți priveau spre viitorul Lui, Preacurata Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), care păstra în inima ei toate cele ce văzuse și auzise despre Prunc, dar și cei din preajmă. Așa se întâmplă cu toți copiii: familia, Biserica, prietenii privesc spre Cel care ar putea fi ajutorul, bucuria și nădejdea multora dintre ei. Sfântul Apostol Pavel, adresându-se efesenilor, le spune: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Așadar, educația este foarte importantă pentru orice tânăr, iar Evanghelia ne îndeamnă: „Aduceți-l aici la Mine!” (Matei 17,17). Pruncul trebuie adus la biserică înaintea Domnului, să fie închinat după rânduiala legii creștine, botezat, să crească sub ocrotirea harului lui Dumnezeu. Cât de mult contează dragostea, educația, spiritul creștin, altruist, pe care părinții îl inspiră copiilor. Pe de altă parte, sunt și părinți care nu se ocupă de copii, ascunzându-le Adevărul și îi lasă după voia lor, pierzându-i de multe ori printr-o asemenea atitudine.

În una din cele mai frumoase cărţi care s-au scris vreodată, în Pateric, ni se vorbeşte despre întâlnirea avvei Serapion cu ucenicii, care l-au întrebat: „Ce înseamnă, părinte, să spui muntelui acestuia să se mute dincolo şi se va muta? Cum poate fi posibil acest lucru?” Şi avva Serapion a început să vorbească despre credinţă. Şi pe când vorbea cu deplină încredere, un munte din apropiere s-a mutat şi a luat-o într-o parte, iar avva i-a făcut cu mâna, spunând: „Nu cu tine vorbeam, le spuneam ucenicilor despre credinţa necesară pentru a muta muntele”. O astfel de credinţă asemenea avvei Serapion poate schimba imposibilul în posibil şi anumite logici ale oamenilor, însă rămânem departe de credinţa care poate muta şi munţii.

Întotdeauna credinţa puternică, postul şi rugăciunea rezolvă problemele care par a fi nerezolvabile, asemenea cu suferinţa copilului lunatic din Evanghelie.

Întâmpinăm cu aleasă prăznuire sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Este bine să intensificăm rugăciunea profundă şi postul, pentru a cinsti în mod deosebit pe „Maica Luminii”, „Maica Vieţii”, care L-a purtat în pântecele ei pe Cel care a biruit puterea morţii, pe Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume și S-a făcut Om pentru mântuirea noastră. Întâmpinarea acestei sărbători se face cu o schimbare de stare a sufletului.

Postul Adormirii Maicii Domnului este o perioadă de înnoire sufletească, de transformare a modului de a fi şi a gândi şi de cerere stăruitoare către mijlocirile neîncetate ale Maicii lui Dumnezeu.

Îl rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos să ne dea credinţă puternică care poate schimba obişnuitul mers al lucrurilor, care poate aduce milostivirea lui Dumnezeu asupra noastră şi asupra tuturor celor care Îl caută pe El. Să avem nădejde în rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor care prin post, rugăciune şi fapte bune L-au adus pe Dumnezeu în viaţa lor.

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 10-a după Rusalii  -   Vindecarea lunaticului