Atitudinea Mântuitorului Hristos, modelul generozității fără margini

Evanghelia Duminicii a 17-a după Rusalii ne propune întâlnirea cu smerenia autentică și stăruința, virtuți revelate prin dragostea și nespusa grijă a unei mame față de fiica ei bolnavă, aprig chinuită.

Avea mare nădejde că Fiul lui Dumnezeu îi va vindeca fiica. Auzise, asemenea altora, despre minunile nenumărate și cuvintele înălțătoare pe care Domnul le rostea. Și-a pus ultima spe­ranță în milostivirea lui Dumnezeu. Ieșind din hotarele ținutului ei, L-a întâmpinat cu nădejde și a strigat către El: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău este chinuită de un demon (Matei 15, 22).

Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur referitoare la această pericopă evanghelică, roade ale inspirației divine, sunt pline de înțelepciune.

Dumnezeiescul Hrisostom ne spune de ce s-a dus Hristos la păgâni, deși spusese ucenicilor Săi: În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi (Matei 10, 5). Hristos nu era obligat să împlinească ce le ceruse ucenicilor. El, ducându-se în acel ținut, S-a ascuns, dar nu S-a putut tăinui, pentru că a intrat într-o casă, iar oamenii, aflând, au venit la El. După cum nu era în ordinea firească a lucrurilor ca Domnul să Se ducă să propovăduiască mai întâi păgânilor, tot așa nu era propriu iubirii Sale de oameni să alunge pe cei care se apropiau către El.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne uităm cât de mult merita această femeie cananeeancă să i se facă binele, mai precis să i se răspundă la cererea-i de mamă. N-a îndrăznit să se ducă la Ierusalim, se temea și se socotea nevrednică. Dacă nu ar fi fost această smerenie, s-ar fi dus și la Ierusalim. Se vede aceasta din tăria rugăminții ei, din decizia de a ieși din hotarele în care locuia. Hristos a ieșit din hotarele Lui, iar femeia din hotarele ei. Așa au putut să se întâlnească, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Evanghelistul o învinuiește pe femeie pentru a pune în lumină minunea și a o putea lăuda mai mult. Când auzi de cananeeancă, te gândești la popoarele pline de fărădelegi, care au răsturnat legile lui Dumnezeu. Aducându-ți aminte de ele, gândește-te și la puterea venirii lui Hristos în locul acela.

Cananeenii au fost îndepărtați din mijlocul iudeilor pentru a nu-i strica, dar ei s-au arătat mai înțelepți decât iudeii, că au ieșit din hotarele lor și s-au apropiat de Hristos.

Miluiește-mă, miluiește-mă! Strigătul ei a strâns împrejur mulțime de lume, o priveliște care stoarce lacrimi. Să vezi o femeie strigând cu asemenea sfâșiere de inimă, o mamă rugându-se pentru fiica ei, iar fiica, atât de greu bolnavă! Mama nu a îndrăznit s-o aducă pe îndrăcită înaintea Învățătorului. A lăsat-o acasă și a venit ea să se roage. Îi spune numai boala, fără să mai adauge ceva. Nu spune Miluiește pe fiica mea, ci Miluiește-mă, ai milă, Doamne, de mine! Fata nu-și dădea seama de grozăvia bolii. Ea suferea, însă, mii și mii de dureri, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe iudeii nerecunoscători Domnul îi miluia necontenit, pe cei care Îl huleau nu-i părăsește, iar pe femeia cananeeancă care aleargă către El, care I se închină și arată multă credință, deși nu fusese crescută în spiritul Legii și al Profeților, Mântuitorul nu-i oferă răspuns, chiar o respinge. Pe care om nu l-ar fi înduioșat boala fetei sau rugămintea mamei făcută pentru suferința și încercarea ei?

Cananeeanca, însă, nu s-a scandalizat. Ucenicii, deși au suferit pentru nenorocirea femeii, nu au îndrăznit să-I spună miluiește-o, ci L-au rugat: Slobozește-o că strigă în urma noastră!

Când a auzit cuvintele: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24), femeia a tăcut și a plecat? Nu! A stăruit mai mult! Noi nu facem așa. Când nu dobândim ce cerem, încetăm a ne ruga, dar ar trebui tocmai atunci să stăruim mai mult.

Femeia n-a deznădăjduit! Când a văzut că mijlocitorii nu aveau putere, s-a folosit de o nerușinare vrednică de laudă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Mai întâi nici nu îndrăznea să vină în fața lui Iisus, dar apoi I-a zis: Doamne, ajută-mă! Ce înseamnă asta? Ai mai multă îndrăznire decât apostolii? Ai, oare, mai multă putere? Nu am nici îndrăznire și nici putere și chiar sunt plină de rușine! Dar îndrăznirea nerușinată I-o pun în față, în loc de rugăciune! Poate va avea milă de îndrăznirea mea!

După acest dialog, femeia își pregătește apărarea, slujindu-se de cuvintele Domnului. Cananeeanca rabdă, crede, deși este ocărâtă. Alții, deși au fost tămăduiți, L-au răsplătit pe Domnul cu lucruri potrivnice. Femeia, însă, a avut atitudinea sutașului slujitor al armatei imperiale, care a zis și el: Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu (Luca 7, 6).

Hristos nu a vrut să rămână ascunsă virtutea femeii! Domnul nu a spus cuvinte pentru mustrarea mamei îndurerate, ci pentru a atrage și a descoperi comoara ascunsă în inima ei...

Femeia cananeeancă avea înlăuntrul inimii ei comoara răbdării, smereniei și rugăciunii. A înțeles mai mult decât cei care cunoșteau Legea și mergeau la templu să se roage. A înțeles că și câinii, în traducerea Sfântului Ioan Gură de Aur cățeii, mănâncă din firimiturile care cad de la masa domnilor, a stăpânilor lor.

Ea mărturisea că face parte din seminția lui Avraam și nu a fost niciodată roaba nimănui. Din Dumnezeu suntem născuți. Atunci când Domnul a spus: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! (Matei 15, 28), a încununat-o, după ce-i testase și, totodată, îi vădise răbdarea, credința, smerenia și nădejdea că Domnul o va vindeca.

Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela (Matei 15, 28). Altădată, tot față de un străin de Legea celor aleși, Domnul a spus: Nici în Israel n-am văzut atâta credință (Luca 7, 9).

Sunt exemple de oameni care, întâlnindu-L pe Mântuitorul Iisus Hristos, au primit belșug de binecuvântări. Disprețuiți în ochii unora, erau apreciați de Domnul, iar pilda sau tăria credinței lor a rămas pilduitoare peste veacuri.

Apostolii au fost biruiți atunci în încercarea lor! Nu au reușit nimic! Iar femeia cananeeancă a reușit! Atât de puternică este rugăciunea stăruitoare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Hristos vrea ca pentru nevoile noastre să ne rugăm mai degrabă noi înșine, decât alții pentru noi. Apostolii aveau mare îndrăznire, dar cananeeanca a arătat mare stăruință.

Referindu-se la aceeași pericopă evanghelică, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, spune că ucenicii, împovărați de strigătele femeii, Îl roagă s-o slobozească. Ei nu vorbeau ca niște nemilostivi, ci mai mult ca să-L înduplece pe Domnul, iar El răspunde că este trimis numai pentru iudeii care sunt oi pierdute, din pricina răutății celor cărora au fost încredințate, iar prin aceasta vădește sau arată și mai mult credința femeii.

Mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28) arată că de nu ar fi avut credință, nu ar fi dobândit împlinirea cererii. Așadar, cananeeanca este și semn al Bisericii dintre păgâni, spune Sfântul Teofilact. Pentru că și păgânii, lepădați fiind mai înainte, mai pe urmă s-au înălțat întru rânduiala fiilor și de Pâine s-au învrednicit, adică de Trupul Domnului. Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată (Ioan 6, 35). Alții câini s-au făcut, părându-li-se că din firimituri se hrănesc, adică din micimea și simplitatea slovei. Țineau mai mult la literă decât la cuvântul care dă viață. Tirul înseamnă ținere, Sidonul, vânător, iar cananeeanca, gătită spre smerenie.

Cuvintele înseamnă foarte mult pentru vremurile de acum, când întâlnim persoane disprețuite, puțin apreciate pentru viața lor, credința și atitudinea pe care o au față de Evanghelie. Unora, însă, li se poate întâmpla ca prin credință puternică să ajungă în aceeași stare în care s-a aflat la întâlnirea cu Domnul femeia din neamul cananeenilor (cananeiților).

S-ar putea întâlni și în vremea noastră, ca și în alte vremuri, oameni care oferă exemple de urmat celor care se consideră drepți. Păcătoși la prima vedere, oameni care se luptă sau nu înțeleg încă lupta duhovnicească, dar care se schimbă mai mult decât ceilalți, când se întâlnesc cu Domnul și cu tainele credinței.

Femeia cananeeancă este un exemplu plin de nădejde pentru cei care au credință și-L caută pe Domnul, pentru cei care, aflându-se învol­bu­rați de valurile vieții și încercări, se străduiesc să primească milă, chiar dacă nu o merită.

Măcar că suntem nevrednici, credința și stăruința noastră să fie asemenea femeii cananeence.

Fericiți sunt oamenii a căror credință poate muta munții împotrivirilor și ai despărțirilor, prăpăstiile care s-ar putea umple ca rod al credinței și întoarcerii către Dumnezeu.