Biserica, loc al regăsirii doritului acasă pentru pribegii seminției românești

Odată cu dezrobirea țării de comunismul adus cu tancurile sovietice în România, una din multele siluiri impuse de regimul ateu, cea a libertății de circulație, s-a spulberat. Românii au căpătat dreptul de a cutreiera lumea în lung și lat, acolo unde nici gândul nu gândise. A fost un dar prețios dobândit prin jertfă. Însetați de umbletul cunoașterii, oamenii pământurilor noastre se desfătau mușcând din fructul oprit. Erau destule opreliști venite acum nu din interior, ci din afară. Vizele se căpătau greu, după zile și nopți la familiarele cozi, de data asta nu la salam cu soia, ci la ambasadele occidentale de la București. Zăgazurile fuseseră date la o parte și nimic nu putea stăvili această nevoie vitală de călătorie slobodă, după deceniile în care țara se transformase într-un lagăr. La început drumul era dus și întors, dar, mai ales după asocierea țării noastre la UE și apoi intrarea din 2007 în acest club select, plecărilor nu le mai urmau întoarcerile. Oamenii, exasperați de o tranziție fără de capăt, cu niște costuri ale vieții pentru mulțimea tăcută de nesuportat, luau drumul străinătății în căutarea unui trai decent. Se petrecea un veritabil exod, parte a unui fenomen mondial, asemănător migrațiilor din urmă cu milenii. Atunci populații întregi părăseau vetrele lor spre a găsi un așezământ mai prielnic. Așa s-au statornicit în Europa acelor vremuri triburi asiatice, care, în timp, au ajuns a fi națiuni înfloritoare. De această dată nu migrau seminții întregi, ci indivizi aspirând la o soartă mai bună. Deplasarea era tot dinspre Est spre Vest, către tărâmul făgăduinței, al visurilor de prosperitate, nu totdeauna pe măsura așteptărilor. Se petrecea și se petrece o depopulare a țărilor abia ieșite din robia comunistă, ce reprezenta o mană cerească pentru Occidentul de sub spectrul îmbătrânirii populației, având nevoie de forță de muncă ieftină și calificată. Așezarea într-o altă lume, care genera o viață mai bună, nu însemna integrare deplină. Sufletul tânguia după casa părintească, cea care nu se vinde niciodată, cum sună cântecul cel doinit. Acolo, de unde pribegiseră, viețuiau părinții, bunicii, de multe ori copiii. Și noaptea, după truda defel ușoară în câștigarea pâinii, somnul nu era somn liniștit. Îl colinda dorul după cei într-un fel părăsiți, dar neuitați. O suferință fără leac, pe care Biserica neamului a perceput-o dintr-o clipită și a trimis păstorii după turma rătăcită. Înțeleaptă decizie și roditoare. În timp scurt, în pofida unor mari dificultăți, prin tenacitate, răbdare, suferință și speranță, s-au creat, cu sacrificii ale credincioșilor, prin daniile Bisericii Ortodoxe și ale statului român, mari comunități rugătoare, istmuri de salvare sufletească, tărâm al regăsirii acelui acasă, ce te însoțește oriunde ai fi în cuprinsul planetar.

 Mi-am dat seama de însemnătatea acestui demers de salvare nu doar a identității de credință, cea ortodoxă, ci și a celei naționale, în popasul de câteva zile la Copenhaga, din miezul lui iunie 2024. Fost-am invitat, alături de nepotul meu Andy Stan din Fălticeni, om de afaceri și binefăcător al Bisericii, de Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Europei de Nord. Vlădica, o făptură a ingeniozității copilărești, dar și a înțelepțirii bătrânești, luptător cu sabia credinței, a primit această misiune în urmă cu 16 ani. Plecase de acasă ca un explorator în ținuturile arctice, cele scandinave, unde românii rupți de patria lor erau împrăștiați parcă în toate zările acestei părți de lume. Îl aștepta un efort sisific, acela al coagulării, sub semnul credinței, a celor care luaseră drumul străinătății. Era încrezător în reușita sa, simțind că românii, bună parte dintre ei, îl așteptau cu un simțământ al bucuriei mântuitoare. Și în acest răstimp, peste trei luștri, s-au temeinicit zidiri ortodoxe, de la Reședința episcopală din Suedia, din Stockholm, la parohiile ivite pretutindeni în toate țările Nordului. S-au ctitorit mănăstiri, biserici au fost înălțate din temelii și s-au creat spații de oficiere în lăcașurile de cult ale locului, părăsite de credincioșii descreștinați de valul pustiitor al secularizării. Mai cu seamă s-a țesut pânza unei comuniuni a simțirii și trăirii în duh străbun.

Am descins la Copenhaga în 15 iunie, de ziua Eminescului. Era o vreme nedumerită, ca de obicei în acest meleag septentrional. Un soare nu cu dinți, neprimitor, ce avea să fie urmat de ceasuri de ploaie îmbelșugată, cu vântoasă, după care și-a făcut din nou apariția astrul ceresc. Străbatem păienjenișul de străzi și bulevarde, flancate de clădiri roșiatice, culoarea cărămizii aparente, ce-i veșmântul exterior al acestor zidiri tăcute, parcă abandonate. E pacea zilei de sâmbătă. Ne îndreptăm spre Altarul unde era programată slujirea arhierească, într-un cartier de margine al Copenhagăi, în Parohia „Cinstirea Icoanei Maicii Domnului «Arătătoarea Căii», Nașterea Maicii Domnului și Sfinții Cuvioși Grigorie Decapolitul și Nicodim de la Tismana”. Se oficiază într-o biserică catolică. Slujbele au loc alternativ cu cele catolice, care-s mai rare. E locul unde duminica, de sărbători, se strâng românii viețuitori în aceste depărtări, regăsind pierdutul acasă. S-a întâmplat la puțin timp după începerea misiunii de Episcop a Preasfințitului Macarie, din 2008. Până atunci, la Copenhaga celebra din când în când un preot venit de la Malmö, Suedia. Totul s-a făptuit cu entuziasm, sacrificii, devoțiune, cu arzătoarea vrere a întoarcerii la izvoare. E un fel de biserică mult călătoare, cu catapeteasma, icoanele mari, crucile pe roți, spre a putea configura mediul cel familiar din baștina strămoșească. Incinta amintește uimitor, prin decorațiile pereților din piatră, de alesăturile de acasă de pe iile bătrânești. Biserica ortodoxă se întrupează miraculos de repede, prin acel spirit jertfitor al unora dintre credincioși, care, deși au alte îndeletniciri și chiar școli înalte, se transformă cu bucurie în paracliseri ad-hoc. Are loc sublima metamorfoză și credincioșii parcă se găsesc sub acoperământ de sfânt lăcaș din țara părăsită fizic, dar nu și sufletește. Și se urzește o plasmă, o atmosferă a cuvioșiei smerite, a bucuriei și a unei nostalgii nereprimate, ci tămăduitoare. Aceasta e impresia puternică ce mi-o dăruiește slujirea din această sâmbătă din Paraclisul Episcopal. Vlădica liturghisește alături de cei doi preoți ai parohiei, părintele Andrei Sofa, din Botoșani, și părintele Andrei Constantin, de la Constanța, împreună cu diaconul Raul Marc, de loc din Bicaz. Cei doi preoți, veniți în Danemarca spre a-și găsi un rost mai bun pentru ei și familie, au fost descoperiți de Preasfințitul Macarie. Andrei Sofa terminase Teologia la Iași, dar părăsise calea preoției, iar Andrei Constantin, căruia Vlădica îi citise credința puternic sălășluitoare în ființa sa, a început studiile teologice la Sibiu. Cu ei, hirotonindu-i, a început ridicarea Casei Domnului și, mai ales, închegarea comunității ortodoxe a românilor din Copenhaga și împrejurimi. Ei au săvârșit minunea. Au plăsmuit toposul mirabil, în care legăturile între credincioși se asemuiesc cu cele din zorii creștinismului. Biserica, Liturghia dau puteri anteice. Pulsează o frățietate veritabilă și o îmbrățișare în duh. Se cântă laolaltă într-o iluminare, Altarul, strana, cu știutori și știutoare ale psaltichiei, și credincioșii, care se împreună cu cerul, într-o transpunere a revelației divine. Biserica e un loc care cheamă. Și nu doar pe români, ci și pe oameni ai locului sau emigranți, care aleg să fie ortodocși. Ce sonoritate, generatoare de emoții fragede, mi-a produs rostirea în daneză, după cea în română, a „Apostolului” de bizantinologul John Gissel, convertit, după ce l-a cunoscut pe Vlădica Macarie, la Ortodoxie! La fel au sunat în daneză „Crezul” și Tatăl nostru”. În Mărturisirea de Credință vocea gravă a istoricului s-a împletit cu glasurile luminoase ale tinerilor danezi Anastasie, Petru, Andrei, Maria și Ana, parte și ei, prin convertire, a marii familii a ortodocșilor români. Nu mai puțin impresionant a fost un moment ce-mi amintea de Iordan. Vlădica Macarie a botezat două ființe, pe un tânăr de 22 de ani, Andrei, provenit din rândul neoprotes­tanților, și pe fiica lui, Elena. Era podoaba acelei slujiri arhierești, cum se întâmplă din când în când în Scandinavia, unde, prin Ortodoxie, se nasc insule de creștinism, în ținuturi în care credința e în mare măsură istorie. Pentru mine și Andy toate trăirile înalte ale zilei s-au încununat cu cinstirea cu care ne-a onorat, pentru umilele noastre lucrări, Preasfințitul Macarie, care ne-a înmânat Crucea Nordului.

La îndemnul Vlădicii am cuvântat cre­dincioșilor strânși la slujbă, anafura ce le ogoiește înstrăinarea. Sâmbătă le-am vorbit despre Eminescu, ca fruct al geniului românilor, definit inegalabil de George Călinescu în „Viața lui Mihai Eminescu”, ca un crin izvorâtor al parfumurilor fără pereche ale unui popor, cel românesc. Iar Marin Sorescu, a cărui poezie „Trebuiau să poarte un nume” le-am rostit-o, spunea același lucru printr-o metaforă-floare rară. Toate comorile acestui popor aveau trebuință de o denumire. Și ea a pogorât din ceruri, de la Dumnezeu, zicându-le, fericit, Eminescu. A doua zi, duminică, am glosat despre înstrăinarea pe care o vindecă Biserica, adăpost în vremuri furtunatice, pripor unde românii pribegi se regăsesc în esența lor ființială. Cuvintele mele cădeau ca niște semințe pe un pământ bun. Era ascultare deplină, tulburată din când în când de lunecarea lacrimilor la gândul de acasă. Alcătuiam aceeași făptură și eram în fraternitate adâncă. Și așa se petrece sărbătoare de sărbătoare și zi de zi în biserică, sau la casele românilor, în care preoții intră spre a asculta păsurile, a îndulci durerile și a risipi, pe cât se poate, vâltoarea sufletească. Am binecuvântat ceasul în care preoții au plecat după oile lor, spre a nu pieri turma. Și mă înclin în fața lucrării lor atât de dificile, dar de o importanță covârșitoare. E închinată suflețelului din cel mai ascuns cuib al omului, care cere grijire prin dragoste, adică tocmai fapta cea vrednică a acestor misionari. Laudă lor că întrupează iubirea la care ne poftește Domnul prin cuminecare cu El.