Boală și suferință, vindecare și recunoștință

Evanghelia din Duminica a patra din Postul Mare, cea a vindecării unui copil lunatic (Marcu, 9, 17-32), ne-a oferit binecuvântatul prilej de a ne reaminti despre două realităţi care pecetluiesc viața noastră pământească, cu toate că nu îşi au obârșia în Dumnezeu: boala şi suferinţa. Înțeleptul Solomon zice: Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13). La fel, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că Dumnezeu, care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deşi a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum şi păcatul. Cu toate acestea, observăm că Mântuitorul Hristos a acordat o atenție specială celor loviți de boli sufletești și trupești, săvârșind de atâtea ori Taina Sfântului Maslu, coborând mila și ajutorul Său peste suferințele neputincioșilor pe care i-a întâlnit sau care L-au căutat cu neostoită dorință de a primi dezlegare suferințelor, așa după cum am aflat în Duminica a patra din Postul Păresimilor, când un tată îndurerat a venit la Mântuitorul cu fiul său lunatic, rugându-L să-l izbăvească. Desăvârșitul Taumaturg îl vindecă nu doar pe acest copil aflat în suferință, ci pe mulți alți bolnavi trupește și sufletește pe care i-a întâlnit pe cale, oferindu-ne pildă neîndoielnică despre înţelesul creştin al vindecării. Aplecându-Se cu dragoste asupra naturii umane căzute, supusă bolii şi stricăciunii, Domnul Hristos a pornit de la vindecarea trupului, având ca țintă tămăduirea sufletului, căzut din legătura cu Dumnezeu, nevolnic să se ridice prin propriile sforțări. În Sfintele Evanghelii aflăm mulțime de oameni suferinzi care își plâng boala și necazurile. Orbi, muți, şchiopi, posedaţi, stăpâniți de patima iubirii de arginți, suferinzi datorită unor grave con­jurații ale vieții sentimentale, bolnavi de necredință, precum și de multe alte afecțiuni fizice și sufletești, au fost tămăduiți de Marele Taumaturg.

Dumnezeieștile Scripturi ni-L înfăţişează pe Hristos ca pe un medic iscusit, stând de vorbă cu bolnavii, mângâindu-le suferințele, consultându-i şi vindecându-i. De exemplu, din cuprinsul evangheliarelor aflăm că o fericită beneficiară a milei nesfârșite a Mântuitorului nostru a fost soacra Sfântului Petru, care, după ce a fost tămăduită, „s-a sculat și slujea Lui” (Matei 8, 15). O altă femeie, de data aceasta gârbovă, s-a bucurat de mila Cerescului Doctor care și-a pus mâinile asupra ei și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu (Luca 13, 13). La fel a procedat și orbul din Ierihon care după ce Domnul i-a dat vederea a început a slăvi pe Dumnezeu (Luca 19, 43), dar și cel ce fusese izbăvit de demon (Marcu 5, 20) sau fiul lunatic despre care am amintit deja (Marcu 9, 17-32) a procedat așijderea.

Învățăm din aceste pilde evanghelice că o imediată și directă consecință a vindecării trebuie să fie slăvirea lui Dumnezeu. De altfel, însăși Taina Sfântului Maslu aminteşte des despre slăvirea lui Dumnezeu din partea bolnavului: dăruieşte tămăduire ca să Te proslăvească pe Tine cu dragoste, mărind stăpânirea Ta…, dăruieşte-i lui tămăduire sufletului şi trupului, ca să mărească puterea Ta cea dumnezeiască..., să Te proslăvească pe Tine cu dragoste, mărind stăpânirea Ta..., ridică-i ca să-Ţi cânte Ţie şi să Te mărească neîncetat..., dăruieşte-l pe dânsul întreg şi sănătos Bisericii Tale, bineplăcându-Ţi Ţie şi făcând voia Ta..., ridicându-l cu mâna Ta cea tare, să-Ți slujească Ţie cu toată mulţumirea. Sunt câteva exemple alese din textele rugăciunilor Tainei Maslului, precum și din canonul slujbei.

În timpul Sfântului Post al Paștilor, în multe biserici se săvârșește Taina Sfântului Maslu, îndreptățit prilej de a poposi mai stăruitor asupra tainei iubirii lui Dumnezeu vindecătoare, pentru conștientizarea tuturor despre folosul rugăciunilor, care trebuie să devină respirația celor bolnavi, dar și a celor ce voiesc să nu se îmbolnăvească. Adăugăm la binevenitele învățăminte și pe aceasta desprinsă, după cum am văzut, din Sfintele Evanghelii: slăvirea lui Dumnezeu după ce ne-am împăr­tășit din nesfârșita Sa milă.

În clipe grele, când simțim mai grea piatra de pe ușa sufletului nostru, alergăm la Biserică, poate ca la un ultim sprijin. Îngenunchem în fața icoanei Mântuitorului sau a Preabunei Sale Maici mărturisindu-ne durerile trupești și sufletești, idealurile frânte, clipele tulburi ale fragilei noastre existențe. De multe ori, preocupați să nu uităm ceva din lista dorințelor pe care le-am vrea împlinite, uităm să împăr­tășim Cerescului Părinte și bucuriile, vindecările, reușitele vieții noastre, mulțumindu-I pentru îndurare. Participăm la Sfântul Maslu cu nădejde de mai bine, cu necurmată dorință de a ne recăpăta sănătatea sufletului sau a trupului. Dar oare după ce am primit darul ceresc mai avem timp să-L slăvim pe Dumnezeu, să-I mul­țumim, să-I slujim Lui, așa după cum ne învață paginile Cărții sfinte? Să ne amintim de dojana Domnului Hristos făcută celor nouă leproși tămăduiți care au uitat să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu și să nu ne asemănăm lor.

Mulțumindu-I Preamilostivului Părinte pentru binefacerile Sale arătate și nearătate ce ni le-a dăruit, să nu uităm că vindecarea trupească nu este ultimul obiectiv al vieţii. Când trupul nu mai poate fi lecuit, să salvăm măcar sufletul. Boala cea mai profundă a sufletului este păcatul, despărţirea de Dumnezeu. Păcatul este o cădere din comuniunea cu Dumnezeu, iar vindecările sunt semnul prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, germenele vindecării de păcat. Credinţa în tămăduirea dăruită de Dumnezeu vizează mântuirea, lucrând aici, în sănătate şi boală, pentru Veșnicie.