Calcule despre iertare

Într-o perioadă de criză economică, cum este cea pe care o traversăm, a vorbi despre datorii este un lucru temerar, deoarece toată lumea aşteaptă să se dezvăluie un sfat care să-i protejeze agoniseala, o idee care să pună la adăpost bruma de avere strânsă în timp. Subiectul e la modă şi, chiar dacă înfricoşează şi dă dureri de cap, preocupă într-un mod deosebit.

Despre datorii este vorba şi în pericopa evanghelică ce se citeşte la mijlocul postului Adormirii Maicii Domnului (Matei XVIII, 21-35). Despre datoriile pe care le avem faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, dar şi despre felul în care pedagogia aplicată de Tatăl ceresc cu noi trebuie împropriată în relaţiile interumane.

Parabola este cunoscută. Un mare datornic (10.000 de talanţi, un talant reprezentând aprox. 50 de kilograme de aur, deci o sumă enormă) este iertat de stăpânul său, dar, la rândul său, se comportă într-un mod complet diferit cu o cunoştinţă căreia îi împrumutase o sumă infinit mai mică, nereturnată încă (era vorba de 100 de dinari, echivalentul a 450 de grame de argint). Acesta din urmă, "sugrumat" de creditorul său (v. 28), a fost aruncat în închisoare, până ce-şi va plăti datoria. Fapta a stârnit indignarea celorlalte slugi, care ştiau că nemilosul creditor fusese iertat de 10.000 de talanţi, şi au relatat evenimentul împăratului care a hotărât pedepsirea nerecunoscătorului din slujba sa.

Desigur că principala învăţătură pe care o extragem din această parabolă este legată de iertare, de modul în care trebuie să ne comportăm cu cei din jurul nostru, având în vedere felul delicat şi iertător prin care Dumnezeu ne tolerează căderile. Zi de zi ni se serveşte lecţia iertării, dar nu suntem zi de zi atenţi la tabla vieţii unde supremul Învăţător ne arată unde şi cum greşim. Ignorând de multe ori mustrările mai mult sau mai puţin aspre ale Domnului ajungem să devenim insensibili la iubirea Lui, să nu o mai resimţim, din cauza răutăţii noastre. Obişnuiţi cu iubirea şi mila Sa, ni se pare că totul ni se cuvine şi că nu trebuie să facem ceva în schimbul dragostei Lui părinteşti. Nici măcar să aplicăm exemplul Său în relaţiile cu cei de lângă noi.

Nu avem toţi aceleaşi datorii faţă de Dumnezeu, dar, cu siguranţă, în dreptul fiecăruia se înscriu sume mari. Iarăşi, nici cei pe care îi credităm nu ne sunt îndatoraţi în acelaşi mod. Dar pentru că nu ştim cifrele nici din prima coloană, şi nici dintr-a doua, este bine să aplicăm formula dată de Hristos-Domnul Sfântului Apostol Petru. Acesta din urmă îl întrebase pe Învăţătorul său de câte ori trebuie să ierte greşelile oamenilor ("Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?" - v. 21). Petru înţelegea şi iertarea ca un lucru formal, practic, o raţionaliza, o închidea în nişte limite. Răspunsul lui Iisus, lămurit prin parabola datornicului nemilostiv, de care am amintit până acum, luminează chestiunea iertării dintre noi, fixându-ne ca obligaţie permanentă îngăduirea căderilor, slăbiciunilor, răutăţilor semenilor noştri ("Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte").

Să iertăm la infinit? Să fim luaţi de fraieri, de oameni slabi, care pot fi păcăliţi uşor? Nu, nu este un îndemn la naivitate, ci la înţelegere, la acceptarea ideii că toţi suntem slabi şi că toţi greşim. Cât? Care mai mult? Nu ştim, am zis că nu avem cifrele. Şi dacă nu ştim, trebuie să facem totul simplu, adică să iertăm, atât cât ne stă în putinţă. Pentru că starea sufletelor noastre este dictată de modul în care aplicăm acest principiu al îndurării. "Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura" (Matei VII, 2). Nu vom fi de luat în râs, ci de apreciat, dacă nu de oameni, atunci de Dumnezeu. "Înţelepciunea domoleşte mânia omului şi faima lui este iertarea greşelilor" (Pildele lui Solomon XIX, 11).