În dimineața zilei de 17 iunie 2025, într-un salon al Spiridoniei Iașilor s-a auzit glasul poetului Nicolae Turtureanu rostind cu ultimele puteri „Îngăduiți-mi să respir”, titlul interzis de cenzura vremii,
24 Iun, 2025
Când împărații coboară printre noi
Duminică dimineață m-am îmbrăcat frumos, m-am pregătit cât am putut, mi-am îmbarcat familia luând cu emoție drumul ce duce la Mănăstirea Pantocrator din Teleorman. Motivul? Acela de a ne întâlni cu Sfânta Împărăteasă Elena, venită să ne vadă tocmai de la Veneția... Am mai fost, acum 30 și ceva de ani, să le întâmpin pe Majestățile Lor, Regele Mihai și Regina Ana, după ce fuseseră interziși în România vreme de 45 de ani, însă de o întâlnire cu o Împărăteasă Sfântă - întocmai cu Apostolii - nu am mai avut parte. Emoția era, așadar, colosală.
M-am frământat de cu seară, știind că va fi puhoi de lume prezentă la periferia acelui umil orășel valah, Drăgănești-Vlașca. Însă mi-am zis că există un drum bătătorit al pelerinilor, care are meandrele, dar și rezolvările lui ad-hoc. Astfel, lăsat în mâna Proniei, am intrat în coloana de mașini care deja se formase la ieșirea din București. La câțiva kilometri înainte de mănăstire, după ce am părăsit artera principală, am înțeles anvergura situației participării populare: uriașe! Neverosimil, aș zice, dat fiind contextul pe care l-am văzut cu ochii mei, adică sute și sute de mașini particulare (nu-mi dădeam seama câte, mișunau peste tot), zeci de autocare, zeci de microbuze. Totul pe un drum îngust, care leagă Drăgănești-Vlașca de Videle, un drum bine asfaltat, umbrit de ochiuri de pădure și mărginit de câmpuri atent cultivate, flancat de o cohortă de polițiști amabili și eficienți. Deci, se poate!
Ieșirile în lume ale sfintelor moaște imperiale au fost extrem de puține. De când latinii (venețienii, în speță) și le-au însușit abuziv din Constantinopolul proaspăt cucerit (secolul XIII), racla cu odorul ceresc a mai luat drumul Greciei în 2017. Atât. În rest, sfintele oseminte se odihnesc în Bazilica Sant’ Elena din Veneția, un loc tradițional de pelerinaj. Și iată acum, după ce au trecut pe la Catedrala Patriarhală prin București, relicvele sacre au ajuns în Câmpia Dunării, într-un capăt de lume (sau început al ei?), într-o mănăstire nouă, dar foarte frumoasă. Aici trebuie spus că este meritul financiar al lui George Becali, a cărui mână generoasă poate fi întâlnită în multe locuri, inclusiv la Athos.
Dar nu aceste lucruri sunt esențiale acum, ci entuziasmul dreptmăritor care a însoțit și a dat anvergură evenimentului. Evlavia populară e o energie deosebită care apare spontan între oameni și se mistuie încet în fiecare suflet credincios. Pornește ca o volbură a dorinței de a ajunge în preajma sfințeniei, se consumă intens în momentul închinării, pentru ca să se stingă încetișor în drumul spre casă, rămânând în suflet atâta combustie doar cât să pâlpâie ca lumina unei candele cu fitil scurt. Adică un bob de lumină. Dar bobul acela este chiar mărturia întâlnirii tale cu sfințenia, șansa pe care ai avut-o să săruți - în cazul acesta - mâna celei care l-a născut pe Sfântul Constantin și l-a alăptat cu laptele credinței creștine. Deși de condiție umilă - stabularia, așa cum o descria Sfântul Ambrozie al Milanului, el însuși patrician -, Elena a cucerit inima generalului Constanțiu Chlorus, dar și inimile oamenilor pe care i-a ajutat toată viața ei, împărțind daruri și ajutoare celor în nevoi. Mai mult, Sfintei Elena i se datorează încredințarea concretă a faptului că Iisus nu a fost un mit, o legendă, ci o ființă istorică prin faptele sale de arheologie sacră: descoperirea lemnului Sfintei Cruci, cu ajutorul Episcopului Macarie al Ierusalimului. Deși în vârstă înaintată la vremea acelui pelerinaj din anul 326, mama împăratului Constantin a depus un efort uriaș în marcarea și ctitorirea ulterioară a Bisericii Sfântului Mormânt, dar și a bisericii din Betleem, locul unde S-a născut Mântuitorul. Așadar, a marcat bornele vieții pământești a Fiului lui Dumnezeu prin două biserici, care dăinuie (în diferite forme) până în ziua de azi.
Dar poate că nu aceste lucruri le știau sau le urmăreau cu predilecție pelerinii veniți cu zecile de mii la Pantocratorul teleormănean, ci harul izvorât din sfintele moaște ale acestei vrednice femei. Har pentru care au stat la coadă ore întregi, pe căldură, în plin soare, dar cu bucurie pe chip. Nimeni nu se clintea, nimeni nu pleca, nimeni nu făcea altceva decât ceea ce se cuvenea, cu maximă decență: rugăciune smerită, reculegere pioasă, evlavie bine temperată.
.jpg)
