Cartea „Jurnal de spital”, un florilegiu duhovnicesc scris la căpătâiul omului suferind

Din terminologia medicală adesea m-am întâlnit cu noțiunea de epicriză, care după spusele specia­liștilor constituie un detaliat și obiectiv rezumat al șederii unui bolnav într-un spital, consemnat obligatoriu în fișa de externare a acestuia. Etimologia termenului ne aduce un plus de lămurire asupra noțiunii: „krisis” în limba greacă înseamnă judecată. Înțelegem dar că prin epicriză specialistul exprimă o analiză, o sentință obiectivă asupra stării pacientului după ameliorarea sau vindecarea unei suferințe.

Recent am citit o carte cu succinte însemnări despre câțiva dintre miile de bolnavi tratați, așternute pe hârtie de un iscusit medic din cetatea Iașilor, doamna conf. univ. Laura Ciobanu. Dintru început țin să men­ționez că nu este o lucrare de specialitate, ci una cu totul inedită prin conținut, căci autoarea ne înfățișează, cu autoritatea unui profesionist, un alt fel de „epicrize”, ce țin de suflet, scrise mai mult cu a sa inimă iubitoare și jertfelnică, veghind ani în șir la căpătâiul suferinzilor ca să-și împlinească nu meseria, ci, mai bine spus, vocația, chemarea.

Înainte de a vă introduce în universul emoționant al Jurnalului de spital, să facem cunoștință cu doamna Laura Ciobanu: fiică a cunoscutului preot ieșean Dimitrie Isopescu, domnia sa este conferențiar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, Catedra de Semiologie Medicală; medic primar interne și pneumologie la Spitalul Clinic de Recuperare Iași; doctor în științe medicale; fellow al European Respiratory Society; medic-scriitor, membru al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România. Cu o vastă experiență profesională, dar și autoare a unor lucrări de specialitate apreciate în domeniu, doamna Laura Ciobanu își prezintă Jurnalul de spital astfel: „Sunt doctor și pacient, cunoscând durerea și alinând suferința. Douăzeci și opt de ani de spital. Întâmplări și încercări din România, Italia, Germania, India, Olanda și Marea Britanie”.

Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Tehnopress din Iași, în 2019. În același an, la aceeași editură și sub aceeași semnătură a mai apărut un volum, de fapt un manual pentru studenții anului al III-lea, secția Medicină generală, cu titlul Semiologie și Patologie radiologică toracică; prin lectura scrierilor doamnei doctor vă veți convinge nu doar de înaltul său profesionalism - cunoscut și de mine, ca pacient ­-, ci și de faptul că mânuiește cu aceeași dexteritate plaivazul și stetoscopul.

Jurnal de spital este un florilegiu de „epicrize” duhovnicești scrise de medicul Laura Ciobanu, care, cu o impresionantă capacitate, vede în persoana tratată nu doar „un bolnav” sau „un caz”, ci omul, cu măreția, cu finitudinea ori cu fragilitatea specifice ființei umane. Autoarea dovedește o impresionantă capacitate de a „radiografia” adâncurile su­fletești ale celor pe care-i îngrijește, spre a surprinde acel licăr de lumină, găsind în toți dovezi incontestabile de iubire și slujire necondiționată. Volumul se deschide cu trei dedicații ce par a devoala motivația scrierii: „Dumnezeule Treimic, Ție Îți închin această carte, mulțumindu-Ți cu recunoștință că m-ai trimis în lume pentru nobila lucrare de doctor și mi-ai vegheat mereu drumul”. A doua dedicație amintește de iubiții ei pacienți: ­„Vouă, bolnavilor mei, care v-ați încredințat mie și mi-ați deslușit taina inimii voastre; de multe ori mi-ați arătat mai mult decât era îngăduit altcuiva să cunoască; prin voi, am aflat o întreagă lume de frumusețe și în­țe­lepciune și m-am mângâiat cu dragostea voastră”. Cea de-a treia sună astfel: „Doctorilor și terapeuților care m-au salvat, cu recu­noș­­tință”. Cele trei consacrări ne încre­dințează că semnatara cărții, ca medic, își tratează bolnavii împlinind misiunea dată de Sfânta Treime, dar vede în fiecare frumusețea și dragostea sădite de Creator, neuitând niciodată a rămâne solidară cu suferința fiecăruia, căci și dânsa, ca pacient, aduce recunoștință celor ce o îngrijesc și-i alină durerile trupești.

În cele o sută de pagini ale cărții, scriitoarea surprinde cu o precizie și dexteritate de duhovnic iscusit „rezumatul” existenței unui pacient, încât, pe parcursul lecturii, facem cunoștință cu aproape 70 de chipuri umane, fiecare cu beteșugurile lui, dar și cu fru­musețea interioară a sufletului. Prezentăm aici un exemplu: „Vine de mult la mine, iar acum are optzeci de ani. Tăcut, se plimbă câtu-i ziulica pe hol, cu mâinile la spate. A fost pădurar și a bătut pădurea în lung și-n lat zi de zi. Într-o după-amiază îl opresc din plimbarea pe hol. Ce faci, întreb, numeri copacii? Au ieșit la număr? Zâmbește ușor, amuzat, căci el de fapt se ruga. Este atât de cufundat în discuția cu Cel de Sus, că nici nu m-a auzit venind. Deși, la spital, se poartă ca în pustie; doar el și Dumnezeu. Când îl revăd în salon, este într-o pace deplină. Mereu am de învățat de la bolnavi. Sunt mai buni ca mine, în multe privințe. Iar cei care vin de la țară sunt comori de înțelepciune. De-aș putea ajunge să pun și eu bun început”.

Lăsându-vă bucuria de a des­co­peri noi și ziditoare „epicrize” duhovnicești prin lecturarea volumului prezentat, închei cu alese gânduri spicuite din succinta, dar pătrunzătoarea „postfață” a autoarei: „Lor, studenților mei, le las această carte. Prin ea, își vor cunoaște propriul popor, așa cum l-am prins eu. Cu bătrâni înțelepți, cu tineri și adulți, cu datini, obiceiuri și metehne. Cei care purtau bucăți mari din esența poporului de altădată se vor fi petrecut până când vor ajunge ei doctori”.