Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
Ce este parohia?
Christos Yannaras, faimosul profesor grec de teologie, dădea o excelentă definiție parohiei ortodoxe. Aceasta se definește prin situația în care, după una sau două absențe de la slujba de duminică, luni dimineața primești un telefon; iar cel care te-a sunat te întreabă cu toată seriozitatea: „Ați pățit ceva? Că nu v-am mai văzut la Liturghie...”
Realitatea parohială este foarte diferită în România. Există comunități parohiale mamut, în „cartierele dormitor” din marile orașe - acolo unde poți număra și 50.000 de oameni arondați unei biserici. La polul opus întâlnești parohii rurale cu câțiva bătrâni neputincioși, care ajung cu mare greutate la slujbele bisericii. În orașele mici de provincie și în comunele cu mai mulți locuitori, situația este ceva mai echilibrată numeric. Dar nu doar numărul (mare sau mic) este cel care contează, ci mai ales calitatea vieții parohiale. Acesta este semnul sănătății credinței ortodoxe în România începutului de mileniu creștin.
Parohia este, prin excelență, o comunitate bazată pe legături de iubire: iubire față de Dumnezeu exprimată prin cultul public (slujbele Bisericii) și iubire între membrii ei - manifestată concret prin grijă, solidaritate și bunăcuviință. Astfel, parohia este - sau ar trebui să fie - toposul în care rafinarea legăturilor interumane a atins cel mai înalt grad, asistate din plin de harul lui Dumnezeu. Îi dăm slavă Creatorului a tot și a toate, îi cinstim pe semenii noștri care poartă chipul lui Dumnezeu și care încearcă să atingă și asemănarea cu El, prin fapte neîncetate și efort susținut. Cizelarea asemănării cu Dumnezeu este un maraton care nu are sfârșit nici măcar în lumea de dincolo, acolo unde vom pătrunde neîncetat în tainele cele din veac și ne vom minuna/bucura perpetuu de lucrarea divină a Sfintei Treimi. Așadar, chipul este un dat, asemănarea este o lucrare!
Parohia simbolizează, dacă vreți, Împărăția lui Dumnezeu cu care trebuie să ne obișnuim încă de pe acum. Ea este o recapitulare liturgică, dar și comunională a ceea ce vom trăi din plin, în lumina necreată a lui Dumnezeu, în Împărăția Lui. Spunea foarte frumos Evgheni Trubețkoi (un filosof religios rus la cumpăna dintre secolele XIX și XX) aflat pe patul morții: „Se deschid porțile Împărătești! Începe marea Liturghie!” Ei bine, figurile credincioșilor de aici vor fi și dincolo; la fel preoții, slujitorii, rudeniile noastre - cu toții ne vom întâlni în „nesfârșita parohie” a Raiului promis. Fiecare cu datul lui personal, cu înțelegerea lui, cu ethosul lui propriu, cu pecetea lui. Marele Grigorie al Nyssei (secolul al IV-lea) vorbea despre pecetea pe care sufletul o imprimă trupului ca o marcă a lui, personală. În concluzie, așa ne vom întâlni în Împărăție: o seamă de peceți, de amprente sufletești ale chipului, dar și ale asemănării cu Dumnezeu (atât cât a reușit fiecare), la sânul Lui!
Însă parohia este, înainte de toate, o comunitate euharistică. Acolo, între noi, cu noi și în noi Se află Însuși Hristos, aducându-Se jertfă continuă pentru iertarea păcatelor întregii omeniri. Suntem hristofori, suntem purtători de Înviere, suntem sfințișori ambulanți aici pe pământ și ditamai parteneri ai lui Dumnezeu în har, dincolo. Treptele, epectazele devenirii noastre sunt infinite, însă ele încep smerit pe pământ. Iar parohia este școala acestor trepte ale desăvârșirii, este locul de însușire și creștere a dorului după Dumnezeu, pornind din patul germinativ al relației cu semenii noștri.
Sunt anumite parohii unde, la momentul Liturghiei care anunță solemn: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim!”, credincioșii aflați în biserică își dau mâinile unii cu alții ca semn de recunoaștere și de iubire sau, dacă este un necunoscut, din dorința de a-l integra în comunitate. Acest gest care de această dată lui Christos Yannaras i s-a părut nepotrivit în context, eu unul l-aș privi cu mai multă îngăduință. Ce e rău să te întorci către cel de lângă tine și, privindu-l în ochi (ocazie rară, în timpul slujbei; toate lumea privește fie în pământ, fie înainte), să-i strângi mâna cu afecțiune? Ortodoxia este și tactilă, are o componentă a pipăitului foarte pronunțată: pipăim icoane, racla cu sfintele moaște, veșmântul preotului, ușile diaconești etc. Și atunci de ce nu am întinde mâna celor vii de lângă noi, care așteaptă și ei, ca și noi, Împărăția îmbrățișării sufletești perpetue?