Ce ne învaţă Sfânta Liturghie?

Există un text foarte vechi care ne vor­beş­te despre s­ă­vâr­şirea Liturghiei în epoca primară a Bisericii. E­pi­cleza prezentată în Didahia ce­lor 12 Apostoli arată lucrarea Sfin­tei Liturghii în viaţa noas­tră. Acolo se afirmă cu privire la frângerea pâinii: „Îţi mul­ţu­mim Ţie, Părintele nostru, pentru viaţa pe care ne-ai făcut-o no­uă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slavă în veci. După cum această pâine frântă era îm­prăştiată pe munţi şi, fiind a­dunată, a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la mar­ginile lumii în Împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi pute­rea prin Iisus Hristos în veci“. Ima­ginea aceasta de răspândit pen­tru a fi adunat este o miş­ca­re proprie Liturghiei, pentru că Li­turghia ne adună, pentru că Eu­haristia ne uneşte în Hris­tos. Trebuie să dobândim o vi­zi­u­ne euharistică asupra lumii, u­na mulţumitoare, adresată lui Dum­nezeu, şi una care ar ţine cont de nevoia noastră de a fi una în Hristos, Cel care poate să ne adune pe noi.

„Ale Tale dintru ale Tale“ sunt cuvintele care ne aduc a­min­­te de mişcarea de primire şi o­ferire înapoi lui Dumnezeu a da­rurilor cu care S-a milostivit spre noi. Până la urmă, ce este din lumea aceasta care să nu vi­nă de la Dumnezeu? Dar ce sens are întoarcerea darurilor că­tre Dăruitorul lor? Dacă co­pi­­l­ul meu îmi desenează o flori­ci­­că pe caietul cumpărat de mi­ne, cu creioanele procurate de mi­ne şi vine şi-mi spune: „Tată, ia­tă o floricică pentru tine!“, eu când primesc ceea ce mi-a dă­ruit fetiţa mea, nu mi se oferă doar elementele date de mine, ca­ietul, foile, creioanele, ci pri­mesc darul ei, participarea ei, dra­gostea ei care-mi sunt foar­te preţioase.

Aşa şi Dumnezeu primeşte de la noi prin Euharistie darul nos­tru care Îi este infinit pre­ţios. Nu că ar avea El nevoie de da­rurile noastre, ci atunci când ai mulţi copii eşti fericit când fie­care în parte întoarce către ti­ne ceea ce poate el, la măsura lui, să-ţi dăruiască.

Felul în care particip la Sfân­ta Liturghie este determinant pentru corectitudinea re­la­­ţiei mele cu Dumnezeu, pentru mântuirea mea în fond. Li­tur­ghia este o radiografie iz­bi­toa­re a modului în care mă po­zi­ţionez eu în faţa lui Dum­nezeu. De ce acest lucru? Pen­tru că împlinirea poruncilor în Hris­tos se face desăvârşit prin par­ticiparea la Sfânta Li­tur­ghie, cum mărturiseşte arhi­man­­dri­tul Sofronie Saharov. De un­de provine importanţa a­tât de mare a Sfintei Liturghii? Din calitatea ei reparatorie fa­ţă de starea de a­­normalitate, de­venită norma­li­ta­­tea noastră pen­tru că nu ne-am mai pus cu­ge­tul să aflăm ce vrea Dum­nezeu de la noi când săvârşim ceva.

Binecuvântarea mare, „Bi­ne­cu­vân­tată este Împărăţia Ta­tălui şi a Fiului şi a Sfân­tu­lui Duh“, nu este spusă ca să ves­tim ce va fi cândva, aşa, un fel de bonus pe care-l primim du­pă viaţa noastră pământeas­că doar dacă am fost cuminţi. Nu. Nu aceasta este viziunea co­rectă, ortodoxă a lucrurilor. Mân­tuirea nu vine atât în com­pen­sarea tuturor faptelor pe ca­re le-am săvârşit pe pământ, ci reprezintă mai degrabă struc­turarea noastră, trăirea aici şi acum a lui Dumnezeu, sim­ţirea harului dumnezeiesc în fiinţa noastră permanent.

Liturghia ne ajută să reîm­pros­pătăm forţa reconvertirii din noi. E ciudat totuşi cum con­­vertirile la noi se petrec du­pă Botez. În loc să ne convertim şi să devenim creştini, la noi este invers. Botezaţi bine-mer­si, Dumnezeu vine şi Se mi­los­tiveşte spre noi, înmuindu-ne ini­ma şi apropiindu-ne de El. Dum­nezeu nu ne lasă într-un spa­ţiu călduţ, acolo unde credem că suntem bine, ci neînce­tat ne poartă către ceea ce bă­nu­im, dar încă nu ştim, dincolo de ceea ce poate mintea noas­tră imagina pentru viaţa noas­tră.

Liturghia mă mai învaţă un lu­cru, şi anume, acela de a fi. Ea mă structurează în a fi. Ver­bul preferat de tot mai mulţi oameni în ziua de astăzi es­te a face. Or, Dumnezeul nostru este Cel ce este. Ca să capăt a­semănare cu Cel ce este trebuie să fiu întru El. A fi este un verb foarte important pentru creş­tini. Evident că făcând, de­v­in. Părintele Teofil Părăian spu­nea de multe ori că „ceea ce faci, te face“.

Cunoaşterea teologică nu es­te doar vehicularea sau acumu­la­­rea unor informaţii, ci un mod de a trăi pe Dumnezeu, în­tâi de toate, prin experienţa ru­gă­ciunii, a Sfintei Liturghii. Prin ea pătrundem într-un chip sau altul lucrurile pe care Mân­tuitorul vrea să ni le îm­păr­tăşească spre viaţa veşnică. Spa­ţiul liturgic trebuie să fie un acasă, într-un autentic pe care noi să-l putem gusta dumnezeieşte.

Liturghia este Cina cea de Tai­nă, adică este pe gustate. Noi ne împărtăşim de harul lui Dum­nezeu chiar dacă nu mân­c­ăm Trupul şi Sângele lui Hris­tos, dar în mod deplin, harul îl pri­mim prin Euharistie. Or­to­do­xia este, grosso modo vor­bind, o religie de contact. Adică a­ici atingi fizic, aici guşti, mă­nânci, miroşi. Lucru foarte bi­blic de altfel, fiindcă aşa cum spu­ne şi Sfântul Ioan Evan­ghe­lis­tul într-una din epistolele sa­le, „ceea ce era de la început, ce­ea ce am auzit, am văzut cu o­chii noştri, ce am privit şi mâi­ni­le noastre au pipăit despre Cu­vântul Vieţii“ (1 Ioan 1, 1), aceea primim şi ne împărtăşim de ele.