Ce-ţi doresc eu ţie: Căsătorie sau călugărie?

Printre cei interesaţi de teologie şi de viaţa duhovnicească există o vorbă, mai degrabă o constatare, care spune, în cea mai deplină concordanţă cu gândirea creştină veche, că mântuirea e ca umbra: te urmează oriunde şi te însoţeşte, potenţial, mereu, arătându-se tot mai clar, pe măsură ce sufletul începe să strălucească.

Cu toate că sună atât de frumos şi pare aşa de simplu, problema mântuirii nu e deloc uşoară. Nici măcar pentru cei care au depăşit un prag de primă instanţă după care ea nu mai pare ceva obscur sau dubios

Aşadar, ce este, la urma urmei, mântuirea? Ce înseamnă să fii mântuit şi ce trebuie să faci ca să te mântuieşti? Există un regulament care trebuie respectat ori un procedeu care trebuie urmat? Înseamnă înaintarea pe o scară valorică, în care învingătorii sunt, la final, răsplătiţi?

Răspunsurile la aceste întrebări le cunosc doar o singură categorie de oameni: misticii. Ei au sau nu diplome obţinute în şcoli renumite, pot fi mari teologi care explică în cuvinte tulburătoare despre unirea cu Hristos, dar, poate, şi băbuţa pe care o găseşti gânditoare în parc şi care-ţi spune că degeaba te zbaţi în viaţa asta dacă „nu-ţi ţii mintea sus“, pentru că, fără Dumnezeu, „munceşti ca o furnică, dar la urmă ai nimică“. Oricine poate fi un mistic.

S-a insistat foarte mult pe ideea că mântuirea nu este determinată sau împiedicată de nimic din cele ce alcătuiesc specificul unei epoci, oricât de modernă ar avea ea pretenţia că este. Şi - nu-i aşa? - indiferent câţi cai putere are maşina din garaj ori cât de gras este contul din bancă, ori dacă pensia nu ajunge nici pentru medicamente, fără Dumnezeu te simţi singur. Cumplit de singur!

Cred că dorinţa mântuirii este un instinct, poate la fel de puternic ca cel de supravieţuire. Păcat că nu toată lumea îl ascultă… Însă cei care şi-au pus această problemă serios au căutat, indiferent de epoca în care au trăit, să-şi pună viaţa pe un parcurs care să le dea o anumită siguranţă şi sens… spre mântuire. Şi, desigur, nu puţine au fost „reţetele mântuitoare“, prescrise de unii sau de alţii. Totuşi, două s-au bucurat, încă de la începuturile Bisericii, de cea mai mare atenţie: căsătoria şi călugăria.

Deşi au fost păreri care au creditat, la un moment dat, o cale mai mult decât pe cealaltă, totuşi constanta a fost aceea că totul ţine de om, iar cel care e bun de căsătorie, e bun şi de călugărie. Şansa de a-l întâlni pe Hristos e aceeaşi, şi în căsătorie, şi în călugărie. Sfinţenia e la fel de uşor de atins şi în căsătorie, şi în călugărie.

Deşi aparent viaţa monahală şi cea de familie nu prea au multe lucruri comune, realitatea stă cu totul altfel. Nici monahul, nici căsătoritul nu mai poate trăi chiar după placul său. Monahul depune votul ascultării de părintele duhovnicesc; în căsătorie trebuie să te sacrifici pe tine, să-l înţelegi mai mult pe celălalt, fără să mai vorbim despre „ascultarea“ pe care trebuie să o faci faţă de copii, adesea mai „dură“ decât cea dată de cel mai aspru stareţ. Aşa că viaţa liberă din lume, faţă de viaţa constrânsă din mănăstire, e o iluzie.

La fel, aşa cum monahii duc o viaţă de asceză, care priveşte atât comportamentul exterior, cât şi igiena sufletească, pentru a deveni plăcuţi lui Hristos, la fel şi soţii care se iubesc se pun pe ei înşişi mai prejos, pentru a-l face pe celălalt mai fericit, dar şi pentru a împlini voia lui Dumnezeu.

De multe ori, în cărţile de literatură duhovnicească, se spune că tânărul monah trebuie să-l privească pe îndrumătorul său duhovnicesc ca pe însuşi Hristos. Cred că în acelaşi fel trebuie să stea lucrurile şi în căsătorie: eşti sigur că iubeşti cum trebuie şi respecţi îndeajuns persoana cu care îţi împarţi viaţa când ai învăţat să te comporţi cu ea ca şi cu Hristos.

Aşadar, ce alegem: căsătorie sau călugărie?

N-are nici o importanţă, atâta vreme cât în spatele hotărârii de a alege o cale sau alta nu ascundem patimi, complexe, frustrări etc. Asumate cu responsabilitate şi sinceritate, căsătoria şi călugăria sunt „autostrăzi“ sigure către mântuire. Iar oamenii mântuiţi sunt oameni care au trăit frumos şi care trec dincolo zâmbind. Pentru că ei au descoperit şi trăit Iubirea care nu moare niciodată.