Copilul și adolescentul în zodia Halloween

Trebuie să mărturisesc încă de la început că sunt nevoit, desigur cu o vădită neplăcere, să mă aplec și în acest an asupra unui obicei extrem de stupid și în aceeași măsură vătămător pentru sufletul generațiilor tinere de la noi și să discutăm puțin despre o așa‑zisă sărbătoare apărută surprinzător în țara noastră datorită schimbării treptate de mentalitate produsă de mass‑media, după evenimentele din 1989. Este vorba, desigur, de Halloween, despre care s‑a scris foarte mult și în chip foarte lămuritor în tot spațiul de cultură ortodoxă. Printr‑o simplă căutare pe Google poți afla texte importante cu exemple elocvente, zic eu, pe această temă. Doar să nu vrei, nu afli istoricul, semnificațiile oculte ale fenomenului și implicațiile distructive, iar unele chiar iremediabile, asupra sufletului omului. Așadar, în fața constatării unor consecințe neplăcute ivite în urma participării la acest eveniment, nimeni nu poate invoca neștiința sau lipsa materialelor catehetice pe această temă.

Așa că intenția mea de acum nu este aceea de a analiza iarăși fenomenul, ci aceea de a face o simplă observație, ce se adaugă la deja multele existente până acum. Se poate vedea, în scurta istorie a prezenței acestui gălăgios fenomen pe meleagurile noastre, faptul că cele mai vulnerabile categorii în fața vrăjitoriei și demonismului, implicite celebrări în cauză, sunt copiii și adolescenții.

În cazul micuților - copiii, după cum se știe, până la o anumită vârstă imită fără discernământ ceea ce li se prezintă în culori atractive chiar dacă sunt înșelătoare - cărora constatăm că le sunt afectate percepțiile, comportamentul și relațiile cu cei din jur, ar trebui să spunem foarte sincer că răspunderea o poartă, fără doar și poate, părinții. Noi, părinții, suntem cei care‑i îmbrăcăm pe copiii noștri în vrăjitori, scheleți, vampiri, le punem coarne de draci etc., amuzându‑ne și apoi ne mirăm că nu ne mai putem înțelege cu ei, că nu mai ascultă de nimeni nici acasă, nici la școală. Așa că un astfel de părinte, care se plânge de propriul copil, ar trebui să identifice sursa răului în propria iresponsabilitate, iar nu în mediul sau în modele cu care a interacționat copilul. Și, de vreme ce am acceptat cu bună știință participarea la un anumit ritual, atunci ar trebui să ne asumăm și riscurile ce‑l însoțesc. Iar dacă nu ne convine ceea ce urmează, ar fi trebuit să fi știut de mult că, cu anumite lucruri, nu te poți juca! Pentru că, știm cu toții, joaca este un vechi principiu constructiv al personalității copilului, iar nu unul autodistructiv.

Altfel, însă, stau lucrurile cu adolescenții, pentru că aceștia reprezintă o altă vârstă, cu alte caracteristici și cu alte așteptări. Tinerii adolescenți sunt la vârsta afirmării propriei libertăți, atunci când doresc să se exprime într‑un mod cât mai autentic, cât mai original și desigur că atunci sfaturile părinților nu mai cântăresc așa de mult, ba chiar uneori sunt privite cu potrivnicie. Aceasta deoarece s‑a împământenit falsa tradiție că afirmarea de sine a tânărului stă neapărat într‑o emancipare ce se află în opoziție cu ceea ce este vechi, tradițional, părintesc. Însă această dorință a adolescentului de a‑și defini personalitatea într‑un mod cât mai original este însoțită, cel mai adesea, de lipsa de vigilență. Și tocmai din această cauză el poate accepta foarte lesne iraționalitatea, macabrul și demonismul celebrării de Halloween drept expresii ale libertății. Însă aici se poate observa un îngrozitor conflict existențial, pe care avem datoria de a‑l semnala conștiinței tinerilor. Pe de‑o parte, creșterea adolescentului și dorința sa firească de afirmare reprezintă una dintre cele mai spectaculoase expresii ale vieții, iar pe de alta, ilogica sa opțiune de a se exprima printr‑o celebrare a maleficului și a morții nu înseamnă nimic altceva decât participarea cu cel mai mare entuziasm la propria sa distrugere.

Desigur că în această celebrare de Halloween - trâmbițată vizual cu mult înainte prin omniprezenții dovleci cu rânjet complice, aranjați cu grijă în spațiile publice ale cetății -, nu este nimic demn de rațiunea umană, tot așa cum nu este nimic vrednic de aspirațiile înalte ale unui adolescent. Dar provocarea implicită acestui fenomen al civilizației moderne este cine va izbuti, în cele din urmă, să le arate tinerilor că dorința lor firească de a‑și exprima libertatea și viața nu se poate afla nicidecum în spațiul morții, ci în cel al vieții celei mai depline, care este Hristos.