Crucea este strâns și intim legată de Hristos

„Hristos nu poate fi cugetat fără cruce.” Dar nici Crucea fără Hristos. Aflăm semnul Crucii în inițiala numelui lui Hristos în limba greacă, precum și în hrismon, ca semn care marchează numele Fiului lui Dumnezeu. Iisus a vorbit despre purtarea crucii, în sens mistic şi cu un înţeles spiritual, cu mult înainte de a fi răstignit și de a fi asociat (și) în acest fel cu crucea pe Golgota (cf. Matei 10, 38). Atunci și acolo, Hristos a fost silit să-Și poarte crucea, la deal, spre locul de supliciu. El n-a purtat o cruce simbolică, după cum nici crucea fiecărui om nu este simbolică, ci copleșitor de reală. Mai înainte, Hristos purtase crucea păcatelor oamenilor, întru tămăduire de ele. A mai fost și crucea răstignirilor Lui continue pe parcursul vieții Sale pământești, venite din lipsă de înțelegere și de iubire din partea oamenilor, care au condus în final la Crucea de pe Dealul Căpățânii.

Răstignirea lui Hristos a fost de un dramatism extrem care din exterior cu anevoie poate fi realizat. Este de observat cum starea de răstignire a făcut posibilă, pentru Hristos, o a patra ispitire, poate mai gravă decât primele trei: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce!” (Matei 27, 40). Ce spectaculos ar fi fost! Și cum s-ar mai fi destrămat toată frumusețea iubirii absolute dintre Dumnezeu și om! Învăţătura care se desprinde este aceea că avem în Cruce un loc de trecere dificil, în care, atunci când te afli, încercările sunt maxime, iar pericolul de cădere pe măsură. În continuare, Crucea-ţi devine izbăvitor purtătoare şi definitiv însoțitoare, dar întru bucurie, ca o mărturie a izbânzii. Cum am mai amintit, Hristos este Fructul Crucii. Așa se cuvine să fie și cei ce-I urmează Lui. În urmarea lui totală, roade ale Crucii sunt în primul rând mucenicii (martirii). Ca atare, ei sunt zugrăviți în biserici, cel mai adesea, cu o cruce în mână în semn de recunoaștere a lucrării lor, a mărturisirii lor duse până la capăt, cu preț maxim, cel al vieții.

Ca un Fruct a fost Hristos cules din Pomul Crucii, coborât de pe ea, și pus „în vremea aceea” în mormânt, fiind astfel prezent până în zilele noastre pe mesele de Altar, în chipul Epitafului. Dar lucrurile merg mai departe, mai presus: aninarea lui Hristos pe Cruce face ca aceasta să devină altar de jertfă. Crucea rămâne nedespărțită de Hristos, o poartă cu el în rai, după cum și tâlharul cel bun a purtat-o pe a sa. Lărgind un pic perspectiva se poate spune că în rai fiecare va intra însoţit de crucea sa, ca semn identitar izbăvitor, dobândit prin mărturisire lucrătoare. Ceea ce vrea să spună, într-un fel, și crucea pusă fiecărui creștin la mormânt.

Când vorbim de trecerea prin Cruce spre Înviere, presupunem cu necesitate trecerea prin moarte. Parcursul exemplar al lui Iisus Hristos pe pământ ne arată cum moartea cea bună și roditoare vine în urma unor pătimiri și a purtării de cruce. Însuşi Hristos Și-a asumat, ca om, această experiență ultimă pe cruce, unde nu ezită să strige către Tatăl Lui și Tatăl nostru: „Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Sunt, în fapt, ultimele Lui cuvinte înainte de „a-Şi da duhul”, cum spune Evanghelia. De ce se încheie traseul Său în trup, în această lume, pe această notă tragică? Poate ca o subliniere că aceasta este experienţa existenţială ultimă şi cea mai înspăimântătoare înainte de cea a morţii, dacă nu chiar mai teribilă decât ea - părăsirea de către Dumnezeu -, experienţă prin care Hristos a ţinut să treacă, pentru a fi până la capăt alături de noi, în stările noastre existențiale ultime, în suferinţele noastre survenite prin cădere. Şi dacă El n-a abolit această experienţă decât trecând prin ea, să ne aducem aminte şi de cuvântul Său: „Nu este ucenic mai presus decât învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său” (Luca 6, 40). Răstignirea a fost supremul act chenotic al lui Hristos. Ceea ce a urmat pentru Hristos se ştie: moartea, îngroparea, Învierea... Ca atare, toate acestea se vor înșira și pentru noi, pe urmele Lui. Și aduc în final bucurie, chiar dacă parcursul presupune multă suferință. Căci, așa se vede în Scriptură: ­după acel „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46), trecând prin Înviere, ajungem la: „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9), primele cuvinte rostite de Hristos către femeile mironosițe. Tocmai de aceea, creștinismul, îndeosebi cel ortodox, vorbește despre Cruce în termenii bucuriei. Acatistul Sfintei Cruci pune în evidență acest caracter de bucurare al Crucii, iar uneori îl și accentuează: „Semnul adevăratei bucurii”, „odor veselitor al Cuvântului”. Făclia (lumina) pe care o poartă preotul în mână la ieșirile sale din Altar în perioada postpascală este totdeauna însoţită strâns cu purtarea unei cruci. Învierea nu leapădă crucea ca pe o rachetă purtătoare devenită inutilă, ci o păstrează lucrătoare şi după izbăvirea prin ea.

Crucea schimbă sensul morții

Îl inversează, conducând la biruirea ei. Dacă lumea a ales să se despartă de Mântuitorul ei prin cruce, Hristos a ales să nu Se despartă de ea, îmbrățișând-o de pe Cruce. Răstignirea transfigurează Crucea prin sângele lui Hristos vărsat pe ea. Ea devine icoană, de-acum poartă obligatorie de trecere întru întâlnirea și comunicarea și însoțirea cu Dumnezeu. Poartă a intrării în Cămara de Nuntă, la Nunta Fiului lui Dumnezeu (totodată și Fiul Omului) cu mireasa Sa, Biserica. La Denia din Marțea cea Mare, când ne amintim de cele cinci fecioare înțelepte, se face pomenire repetată despre Nuntă și despre Cămara de Nuntă. Viziunea poetului țăran despre moarte ca nuntă, cea din Miorița, este cât se poate de întemeiată teologic! Într-o privire duhovnicească, Emilianos ­Simonopetritul vedea nunta aceasta ca pe una veșnică între firea dumnezeiască și cea omenească, în Hristos. De aceea, Crucea lui Hristos sfârșește prin a fi lumină, așa cum frumos o arată Luminânda Cântării a noua de la Denia Vinerii celei Mari: „Întru o zi ai învrednicit, Doamne, pe tâlharul la rai; și pe mine luminează-mă cu lemnul Crucii și mă miluiește”. Nu putem să nu observăm că (re)deschiderea raiului a fost vestită pe Cruce.

După Cruce urmează Învierea. Puntea dintre Cruce şi Înviere este mormântul Domnului, cu Domnul în el. Învierea a însemnat înveșnicirea Schimbării la Față pentru om. Se trece prin Cruce dincolo de Cruce, în Înviere. Pentru ceea ce s-a întâmplat cu Hristos după moartea Sa pe cruce, limba română a găsit şi folosește un cuvânt extraordinar: Înviere. Noi ne-am obişnuit cu el şi, puţin blazați, aproape că nici nu mai observăm profunzimea lui duhovnicească şi ceea ce spune cu atâta simplitate, dar şi cu atâta forţă: în-viere, intrare în viaţă… Așadar, pentru teologia creştină Învierea este intim legată de Cruce. Nu este numai teologia care ne-o arată, ci însăși viața. Și, atunci, nu putem decât să ne însoțim cu un teolog atât de important precum părintele Dumitru Stăniloae, atunci când afirmă: „Crucea nu e un capitol de teologie, fie el oricât de important, ci e prezentă pretutindeni în cultul public, în rugăciunea particulară și în viața creștinilor”.

Nu există Înviere fără acest drum al Crucii, al suferinței. Dar Crucea fără Înviere ar fi groaznică, ar fi fără putere de transfigurare. Până la urmă, Crucea explică Învierea sau Învierea Crucea? Este evident că Învierea este cea care covârșește, atotcuprinzătoare, totul. Şi, atunci, Crucea a început să fie pentru creștini oarecum sinonimă cu Învierea. Crucea s-a molipsit de Înviere şi devine semn al ei, trimite de-acum veşnic la ea. Cei care L-au răstignit pe Hristos ar fi dorit Crucea ca pe un capăt de drum. Or, prin Înviere, ea a devenit un început de drum. De drum bun!

Chiar dacă îi este constitutivă omului, crucea a început să-l apese după cădere. Până la Hristos el a purtat-o fără să ştie prea bine ce face, de ce şi cum trebuie s-o facă. A tras-o după sine, împovărat, uneori strivit. Părintele Dumitru Stăniloae ne făcea atenți că atunci „când noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunăvoie, depășind lumea și viața noastră în iubirea de Dumnezeu, Acesta ni Se face transparent prin crucea fără voie”. Pentru că omul n-o realiza, Hristos a adus între altele şi această revelație, a nece­sității de a-ți purta crucea asumat, cu conștientă şi responsabilă ­înţelegere. Crucea se cere acceptată, asumată și ridicată. Dacă nu o faci, oricum, tot nu scapi de ea, o târăști după tine și îți împleticește mersul întru mântuire. Făcută de bună voie, liber acceptată, purtarea de cruce este o jertfă. A sufletului și a trupului, deopotrivă. În felul acesta, devine liberatoare. În fond, omul poartă o dublă cruce: una ar fi aceea exterioară, a necazurilor şi încercărilor la care îl supune viaţa, iar cealaltă este aceea interioară, a păcatelor sale, care-l apasă greu. La Hristos, componenta aceasta interioară nu a existat, decât în măsura în care, mult-milostiv, Şi-a împropiat-o pe cea a fiecărui om, întru izbăvire. Se poate afirma că pentru creștini Crucea a ajuns sine qua non, „urechile acului”, „poarta oilor” (cuvântul grecesc o stauros a dat în română pe staul!); numai prin ea se poate trece spre „sânul lui Avraam”.

Purtarea crucii este una continuă, care te însoțește pe parcursul întregii vieţi

În acest sens, Olivier Clément avea dreptate să facă aceste considerații: „Creștinul este un Sisif fericit care luptă între oameni ştiind că istoria singură nu va împlini împărăția, ci că împărăția se află deja în noi şi printre noi şi că ea singură împiedică omul să „meargă în patru labe”, iar istoria să degenereze în zoologie. Tensiunea dintre împărăția lui Dumnezeu şi împărăția Cezarului deschide orizontul spiritului şi al libertății. Numai crucea închide în ea soluțiile, fără a o soluționa, orientând-o către speranță. Crucea, adică nădejdea, îi dă istoriei o folosință ironică, realistă, însă niciodată resemnată, laicizează şi uneori înnobilează exercițiul puterii: atunci când, fără a ignora nimic din atracția materiei - materia este cea pe care el trebuie să o frământe -, omul puterii nu uită germenele harului, nici cuvintele lui Hristos: «Dacă vreunul vrea să fie mai mare între voi, să le fie celorlalți slujitor». Creștinul, la o primă vedere, nu visează să transforme societatea în paradis, ci luptă pentru ca ea să nu devină un infern”.

Ideal ar fi ca aceia mai mulţi să ajungă asemenea lui Raskolnikov, să-şi ia crucea, să-şi asume şi să-şi răscumpere de bună voie vinile, conştienţi că numai astfel vor putea accede la liniște şi la fericire, vor putea începe cu adevărat drumul spre „asemănarea” cu Dumnezeu. Dar, pentru aceasta, primul pas (mic? mare?) ar fi intrarea în Biserică, conlocuirea şi conlucrarea cu Dumnezeu. Apoi toate celelalte se vor adăuga (cf. Luca 12, 31). Pare greu, pare imposibil? Nu este loc de disperare, căci ceea ce nu este cu putinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu (cf. Matei 19, 26). Dar numai prin punere de „început bun” şi prin împreună lucrare cu Dumnezeu. Dar asumarea purtării crucii nu înseamnă neapărat obți­nerea unor rezultate spectaculoase imediate.

Crucea poate fi privită ca un jug. Spune purtarea aceasta despre purtarea crucii proprii însoțind-o cu Crucea lui Hristos. În același timp, în această purtare Hristos Se conjugă credinciosului, îl însoțește și îl ajută, încât să simtă, cu El, „că jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 30). (Crucea pe care credincioșii o poartă adesea la gât, în chip mărturisitor, spune și ea despre această înjugare-cojugare a iubirii.) Dacă altădată Nicodim L-a ajutat pe Hristos să poarte crucea materială, acum Hristos este gata oricând să ne ajute înmiit în purtarea crucii noastre existenţiale. În plus, se adaugă fiecăruia în purtarea crucii tot felul de alte persoane binevoitoare: îngeri, îndeosebi cel păzitor, sfinţi, creștini, prieteni… În acest sens, suntem chemaţi să ne purtăm cu răbdare nu numai crucea proprie, ci, pe cât cu putinţă, şi crucea altora.

Mai trebuie spus că așa cum în fiecare fărâmă și picătură din Potirul euharistic Îl avem pe Hristos întreg, tot așa în fiecare cruce (fie obiect, fie semn-însemn) avem prezentă, în chip mistic, Crucea lui Hristos. În felul acesta suntem dincolo de simbol și intrăm într-o realitate absolută, veșnică.

Ar mai fi o întrebare: Ceea ce facem cu multă nevoinţă, dar cu bucurie, mai constituie o purtare de cruce? Chiar dacă este, nu mai resimțim povara, pentru că iubirea implicată îi suspendă apăsarea.

Așa cum se știe că există o mântuire a neamurilor, se poate vorbi și despre o purtare de cruce la scara neamului. De-a lungul istoriei sale, neamul nostru (nu numai el, desigur) a fost purtător de o cruce existenţială grea şi ca atare trebuie judecat cu o anumită clemență. Ne aducem aminte de replica lui Andrei Rubliov, într-un dialog cu Teofan Grecul, din filmul lui Andrei Tarkovski cu același nume, în legătură cu poporul său: „Dar el muncește în continuare, purtându-şi crucea cu umilinţă, nedisperând niciodată şi îndurând totul în tăcere şi rugându-se lui Dumnezeu să-i dea destulă putere să le îndure pe toate. Poate Atotputernicul să nu ierte astfel de oameni şi ignoranța lor?” Felul în care-şi poartă un neam sau un om crucea, răbdarea şi demnitatea cu care o face, spune mult despre raporturile acelui neam sau ale acelui om cu Dumnezeu. Extinzând puțin, se poate spune și despre umanitate, în integralitatea ei, că se află pe un drum al Crucii între Creație și lumea eshatonului. Lumea își parcurge istoria purtând o grea cruce. Cel mai adesea cârtind, lipsiți de o adecvată înțelegere spirituală.

Crucea a devenit, prin Hristos, element transfigurator sine qua non al nostru

Ea este direct legată de lucrarea Schimbării la Față. De altfel, atât Schimbarea la Față, cât și Răstignirea s-au făcut pe un munte și au caracter de revelație majoră. Prin Cruce se petrece transfigurarea omului. Fără Cruce nu e posibilă atingerea scopului suprem al creștinului: îndumnezeirea după har. Tot sporul nostru în istoria personală sau în cea comunitară, la felurite niveluri, se poate face numai cu ajutorul Crucii: „Învierea din moarte nu vine ca un act pur exterior, magic, care întoarce pe om în aceeași stare spirituală sau îl transportă într-una mai înaltă, într-un mod exterior, ci vine prin acest efort de creștere din interior care e crucea (s.n.). Moartea trebuie învinsă printr-o putere ce lucrează dinlăuntrul omului credincios, prin care obține o creștere a puterii lui. Altfel, n-ar aduce nici o bucurie deosebită și n-ar avea nici o semnificație”.

Din poziția noastră de vie­țuitori după Înviere, perspectiva ce ni se deschide asupra vieţii şi biruinței lui Hristos prin moarte este întreagă. Prin venirea lui Hristos în lume, Crucea și Răstignirea pe ea au fost prevăzute în proiectul mântuirii. Crucea este prezentă în iconografie uneori lângă Pruncul Iisus. De asemenea, poporul român a introdus în colinde trimiteri la Răstignire şi la Înviere (câtă înaltă teologie în colindele noastre autentice!) şi se face aproape întotdeauna referinţă la mântuire ca scop al Nașterii. Deci, şi cele două bucurii care însoțesc aceste momente-răscruce ale istoriei rememorate ca atare în fiecare an până la sfârşitul veacurilor sunt gemene, chiar dacă, totuşi, și deosebite în modul lor de receptare şi de trăire!