Crucea - semn de recunoștință și neuitare

Impresionante și cu profunde semnificații sunt actele aprecierii și recunoștinței. În legătură cu aceste deosebite însușiri umane, întâlnim un exemplu semnificativ în cartea lui Emanuel Bădescu, „Istorii ale Bucureștiului neogotic”, apărută la Editura Vremea din București, în anul 2015. Este vorba despre modul cum îl vedea regele Carol I pe primul său ministru Ion C. Brătianu, căruia, cu prilejul zilei onomastice, îi scria: „...pururea voi păstra o vie recunoștință pentru concursul luminat și patriotic ce mi-ai dat la acel lung șir de ani în care s-au săvârșit faptele tale mari, înscrise ca o falnică podoabă în istoria noastră națională”. La moartea aceluiași Brătianu, consemnează cartea, regele, „în semn de rămas bun, plângând, i-a sărutat mâna”.

Într-o firească paralelă peste timp, pot să afirm, cu convingere, că mare parte din recunoștința față de faptele înaintașilor - de demult și până la eroismul tinerilor care și-au jertfit viața în decembrie 1989 - este strâns legată de Piața Universității din Bucu­rești.

Piața Universității, punct de întâlnire a verticalității și orizon­talității Capitalei, ne deslușește secvențe importante din trecutul nostru, făcându-ne cunoștință cu gloria, patriotismul și jertfa înain­tașilor. Putem spune, fără să gre­șim, că oricine trece prin București simte nevoia să se abată și prin Piața Universității, care a fost, este și va rămâne un reper de cultură, istorie, credință, demnitate, eroism. Fără aceste valori, neamul nostru nu ar fi existat. Au înțeles - și ne transmit peste timp acest adevăr - oameni de stat și cultură, precum Ion C. Brătianu, a cărui impunătoare statuie tronează în intersecția Pieței. Tot acolo ne întâmpină câteva cruci răsărite de puțin timp, care ne ies în cale cu blândețe, bucuroase că le sesizăm prezența și le înțelegem semnifi­cația, ele fiind așezate în Piață în onoarea celor ce-au luptat în acest spațiu, în însângeratul decembrie 1989, pentru libertate, credință și demnitate.

Știut este că în jurul Crucii s-au făurit idealurile neamului nostru, iar crucile de la Universitate sunt altare ale nemuririi celor care s-au jertfit pentru aceste idealuri sfinte.

Crucile sunt, peste timp, martori luminoși ai istoriei, prin care trecutul devine, pentru noi, un prezent al căutărilor, al întrebărilor, dar și al unor necesare răspunsuri.

Crucile au viață, sunt însuflețite de neuitarea numelor celor pentru care s-au ridicat. Cuprind în ele chipuri eroice, sânge, rugăciuni, sfințenie, puritate, credință, ideal, dumnezeire, veșnicie. În fața crucilor nu suntem niciodată singuri. Crucile au fost așezate la Universitate după Revoluția din 1989, ca semn al biruinței, întru neuitare, binecuvântând moștenirea sfântă a sângelui vărsat aici.

Revin la cartea lui Emanuel Bădescu și mă opresc la întrebarea pe care autorul o pune cu referire la Mănăstirea Antim: De unde vine atracția pentru această mănăstire? Și tot el dă răspunsul: De la ctitorul ei! - afirmând că această mănăstire se înscrie între „monumentele care au adus fală și i-au conturat o personalitate orașului București... ca Turnul Colței, Bă­răția, Biserica grecească”.

Asemenea întrebări ne punem și noi despre crucile de la Universitate. De una dintre aceste cruci își leagă numele Mitropolitul Țării Românești, Neofit Criteanul, care a așezat-o mai întâi la Puțul Calicilor, cruce ce-i poartă numele, în fața căreia s-a închinat și regele României Carol I.

Neofit Criteanul a fost un ierarh erudit, născut în insula Creta. Mai întâi, a păstorit pe scaunul Sfântului Ierarh Nicolae din Mira Lichiei; apoi a ajuns pe tronul Mitropoliei de la București, primind pentru prima oară și titlul de Locțiitor al Cezareei Capadociei. El a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe Române și a țării ca un păstor bun și râvnitor, promotor al culturii prin promovarea tiparului, din dorința de a contribui la luminarea poporului. Prin eforturi proprii, a întemeiat și a susținut școli în mediul rural. A cunoscut realitățile concrete ale poporului, făcând vizite misionare în satele eparhiei. Jurnalul său de călătorie oferă bogate date istorice, geografice, etnografice, cât și informații despre viața bisericească și socială a românilor din a doua jumătate a secolului al 18-lea. Mitropolitul Neofit și-a adus contribuția la desființarea „rumâniei”. După 15 ani de păstorire pe tronul Mitropoliei de la București, a murit la 16 iunie 1753, iar pentru activitatea lui jertfitoare, marele ierarh poate fi socotit un martir al nea­mului, după cum relatează Arhimandritul Nectarie Șofelea în cartea „Neofit Criteanul - Jurnal de călătorie”, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, 2013. Chipul său se află zugrăvit în biserica Mănăstirii Valea (Țițești) lângă Pitești și în biserica din Bucșenești (Argeș).

Personalitatea mitropolitului este legată, cum spuneam mai devreme, și de Crucea de la Puțul Calicilor, ridicată la 1 septembrie 1741, pentru a marca hotarul moșiei Mitropoliei, cruce care l-a impresionat pe Carol I care, în anul 1867, a dat poruncă să fie restaurată, pentru a recăpăta strălucirea de altădată.

Potrivit lui Gheorghe Parusi, în „Cronologia Bucureștiului”, după anul 1948, Crucea Mitropolitului Neofit Criteanul a fost exilată la Mogoșoaia. După dramaticele evenimente revoluționare din decembrie 1989, Crucea a fost adusă din exil și așezată în Piața Univer­sității, punctul fierbinte al rezis­tenței bucureștene anticomuniste, în memoria celor jertfiți în Revo­luție.