Cu moartea pe moarte călcând...

Mai mult decât până acum, ultimii ani ne-au adus sub ochii cotidianului moartea. Nu. Nu ne-am obișnuit cu ea, dar a intrat în faptul divers al știrilor și în demonizarea colectivă. Moartea de Covid a adus cu sine și categoria de morți cu elemente de comorbiditate sau fără, vaccinați sau fără. Un soi de caleidoscop din cioburi de cuvinte și realități. O rănire continuă a omului care pleacă spre Cer. Din februarie e parcă și mai dureros. Imaginile care ajung până la noi - care nu par să-i convingă pe adepții complotismului ca formă de înțele­gere a ceea ce nu este de înțeles - aduc dinaintea sufletului nostru teribilismul morții, lipsa de scrupule în numele căruia se ucide. Cine străbate un loc ca acelea pe care le vezi prin tik-tok ori facebook și zâmbește cu superioritate, credeți-mă, are gust de iad pe cerul gurii. O întâlnire cu moartea în forma ei cea mai grosieră, fără chip real.

Cum mai este posibil într-o astfel de lume, invadată de imaginea morții-procent și morții-iad, să mai poți vesti Învierea Domnului Iisus Hristos? E marea provocare a generației noastre de slujitori ai altarelor, de vestitori ai Evangheliei în care mărturisim că ne aflăm sensul credinței. Cum am putea să trăim în fond dacă ­Hristos nu ar fi înviat? Ce anume ar fi putut mângâia sufletele noastre dezorientate și rănite fără El, Domnul Cel Înviat? Pentru că în fapt aceasta este adevărata realitate. Tot ce trăim acum o facem știind că El, Domnul Puterilor, a străbătut cerurile și a dărâmat zidurile și porțile iadului făcându-i alcătuirea lipsită de putere asupra sufletului nostru. Fără El am putea trăi clipele acestea de groază și urâciune, priveghiul acesta la care asistăm uneori neputincioși asemeni unor prunci la invazia apelor unui ocean? Și ce ocean! Plin de ură și mediocritate, în care morții sunt vinovați de moartea lor, în vreme ce „spectatorii” pariază mereu pe învingători. În Hristos nu este așa. Descrierea călcării morții cu moartea de către Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Grigorie de Nyssa ne aduce aminte de o bătălie reală. Hristos învinge moartea murind moartea noastră și face din moartea Lui și învierea Lui începătură învierii noastre. Din propria noastră putere și din propria noastră lucrare nu am fi putut să ne desprindem de cercul de fier încins al iadului. Depărtați de Dumnezeu într-atât încât a fost nevoie ca Fiul Său, Unul-Născut, să se întrupeze și să ia asupra Sa păcatele lumii, nu părem nici azi lămuriți asupra prezenței Sale în propria noastră înveșnicire. Construim cu ușu­rință mausolee de aducere aminte pentru cei care pleacă, dar uităm că veșnicia lor este dată numai de așezarea lor în Dumnezeu. ­Uităm, noi înșine, în ce ne pri­vește, că nimic din ceea ce adăugăm firilor noastre ca funcții ori reprezentări nu trece cu noi prin lava fierbinte a morții. De aici impor­tanța înțelegerii Învierii Domnului Hristos.

Ea nu este simplă empatie a lui Dumnezeu Cel în Treime slăvit față de păcatele noastre, față de moartea noastră. Nu este un simplu joc de descongestionare a lumii locuite ori de fibrilare a cardiei hazardului ce bate în miezul spiritualității sincretice a vremii de acum. Luptă ontologică, Învierea schimbă condițiile ontologice ale existenței. E mai mult decât orice cutremur și biruință. De aici dificila misiune de a reda în cuvinte momentul Învierii Domnului Hristos. Moment de necuprins nici măcar de iconologie. Căci nu avem martori ai Învierii Lui cât martori ai Domnului celui Înviat. Martorii Învierii pot fi socotiți, atât de minunat ne-o spune Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mult îngerii care păzesc „pragurile cerești”, cerând identificarea Celui Care le trece plin de sânge și zdrobire de chip: „Cine este Acela, Împăratul Măririi!” e tradus de ei în dilemă: „Cum, cum să fie Acesta Împăratul Măririi?”. Pentru că nu putem decât să înțelegem prin admirație marea mirare legată de nemurirea noastră prin biruința Lui asupra morții. Parcă mai mult decât oricând Învierea Domnului are nevoie de pace pentru a fi vestită, de puterea rostirii cu nădejde și iubire, cu liniște adâncă. Ecoul Învierii în viețile noastre poate vindeca de moarte lumea în care trăim. Pentru aceea avem nevoie de Hristos Domnul cel Înviat. Nu putem uita că El ne este Dumnezeu și orice idolatrizare a Lui ucide sufletul. Un Dumnezeu Viu Care dăruiește iertarea și cere firii noastre voință de mântuire. Un Dumnezeu Care ne dăruiește cu milă mântuire și cu nedezmințită iubire Înviere, nemurire. Să ne facem martorii Lui și să trăim învierea.