Cultura Duhului

Un dicton latin spunea despre cei care doreau să fie percepuți ca oameni cultivați fără a fi în realitate astfel: „Savant, dar numai cu cartea în mână [Doctus cum libro]”.

Recunoaștem cu toții că este important să citim, să cultivăm nu atât informația, nici intelectul, ci propria noastră desăvârșire sufletească. De aceea, cred că este greu să te numești om de cultură atât timp cât nu ai deschis niciodată cu seriozitate Sfânta Scriptură. Dacă, într-adevăr, pretinzi că ești un om cultivat, nu ai dreptul să respingi vreun domeniu pretextând că nu îți place fără a încerca să le acorzi măcar o șansă celor care activează în el pentru a-ți explica de ce împlinesc meseria lor. În acest context, obtuzitatea și argumentele parțial ipocrite folosite de unii intelectuali „rasați” pentru a critica Biserica și faptele ei în societate surprind neplăcut tot mai mult. Uneori, ai impresia că asiști la o zeflemea ieftină, un răspăr intelectual, un moft interior, un capriciu nesănătos.

Ni se reproșează că nu citim suficient, că suntem informați precar, că ținem cu tot dinadinsul la forme și rituri ieșite de mult din sfera gusturilor cotidiene. Suntem tratați adesea cu superioritate atunci când ne mărturisim direct neștiința sau lipsa de înțelegere a unor domenii. Simpli, aparent ineficienți, gata să iertăm, pregătiți să iubim pe cei care ne urăsc, dar nepregătiți să rostim tot timpul un discurs rafinat sau să părem oameni de cultură - așa suntem catalogați, la grămadă, preoți și credincioși de entitățile superioare ale elitei intelectuale.

Însă de la cel mai bine pregătit profesor de teologie și până la preotul simplu din cel mai sărman sat al țării noastre, de la credinciosul care conduce o multinațională și până la creștinul sărac căruia i-au plecat toate rudele din țară, cu toții împărtășim o cultură pe care nici un intelectual lipsit de Dumnezeu nu o va gusta vreodată: cea a harului Duhului Sfânt.

De exemplu, sunt părinți din mănăstirile noastre care au doar câteva clase încheiate la școala primară, la fel cum sunt încă preoți care, în vremea comunismului, au primit hirotonia imediat după terminarea seminarului. Nu sunt intelectuali, nici nu au pretenția de a fi citit biblioteci întregi. Dacă te vor vedea bolnav, se vor ruga din inimă pentru tine și Dumnezeu le va asculta rugăciunea. Dacă vei da dovadă de necredință îți vor explica în câteva sentințe blânde și înțelepte cam tot ceea ce ar fi trebuit să știi fără a citi mii de volume și ce ar fi trebuit poate de zeci de ani să pui în practică. Îi vei privi zile în șir fără a-ți da seama ce au atât de special. Sunt insignifianți exterior, ca o umbră care mângâie zidurile și pe care o reperezi numai o clipă înainte de a dispărea. Și totuși, intelectualii Bisericii sunt și vor rămâne tot timpul ei. Ei, cei care au gustat și au împărtășit sfințenia harului dumnezeiesc împrejurul lor. Iar harul nu are nevoie de studii pentru a veni asupra ta, are nevoie numai de smerenie.

Când simțirea aceasta duhovnicească capătă chip în sufletul omului, el știe că nici o carte nu i-a dezvăluit-o, că nu este rodul unui exercițiu intelectual și că toată cultura sa nu valorează nimic în fața iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Dacă este preot sau credincios și crede altfel, atunci și-a ratat vocația. Studiul este doar o treaptă și încă una de jos în creșterea noastră spirituală. Mă refer aici la consultarea studiilor de specialitate și a cărților „științifice”. Cât despre studiul Scripturii și al cărților patristice, acesta se adresează preponderent inimii, nu intelectului, iar cine nu le citește cu propria simțire nu va descoperi folosul lor niciodată.

Nu critic aici eforturile uriașe depuse de unii intelectuali în vederea progresului în diverse domenii. Critic însă absolutismul cărților și al diplomelor, al dezgustului și ironiei, al îndoielii și îngâmfării, al mâniei orgolioase și al invidiei de care dau dovadă foarte mulți intelectuali. Mă întristează această atitudine, dar nu o consider vindecabilă până când nu va exista înțelegerea clară a faptului că a fi om de cultură în societate și în Biserică sunt două aspecte care sunt aproape opuse și care au adesea în comun cam tot atât de mult cât au mândria și smerenia.