Cum să ne folosim de minte pentru a sări peste zidul numit împătimire

Predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus Hristos merge la rădăcina patimilor și a acțiunilor rele ale omului. El curmă pofta ce conduce la păcatul adulterului, răutatea sau mânia care conduc la uciderea sau vătămarea semenului nostru. Domnul ne arată că locul esențial al luptei cu pornirile păcătoase este mintea noastră. Acolo trebuie să avem grijă, să o primenim și să nu lăsăm orice gând în libertate. Dar nu este de ajuns numai a păzi mintea de gânduri sau îndemnuri spre păcat. Tot Mântuitorul Hristos spune pilda cu casa curată consemnată de Evanghelistul Matei, capitolul 12: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi”. Din cuvintele Domnului vedem că mintea trebuie ocupată cu gândul la Dumnezeu, cu rugăciunea neîntreruptă. De aceea, scurta rugăciune „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” este numită în tradiția ortodoxă și rugăciunea minții pentru că ea trebuie tot timpul să fie rostită în gând sau în minte. Desigur, lucrurile nu sunt foarte ușoare, dar ele se desfășoară după o logică duhovnicească accesibilă tuturor. Cu cât cineva se gândește tot mai mult la Dumnezeu și este angajat într-o convorbire reală cu El, cu atât este mai puțin probabil ca în mintea sa să încolțească dorințe și îndemnuri păcătoase.

A ține mintea tot timpul la Dumnezeu prin rugăciune nu este însă un merit al omului, este revenirea la o stare de normalitate. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că cel care socotește că face ceva deosebit sau meritoriu prin acest lucru își pune în primejdie însăși lucrarea sa, de ferire de păcate și patimi: „Când mintea e furată de mândrie şi se înfundă în ea însăşi şi-şi închipuie că este ceva prin sine însăşi fiindcă se nevoieşte, harul care o luminează în chip nevăzut se depărtează de la ea şi, lăsând-o îndată goală, ea îşi dă seama repede de neputinţa ei. Căci patimile năvălesc asupra ei ca nişte câini turbaţi şi caută să o sfâşie. Atunci neştiind ce să facă şi neavând unde să alerge ca să se izbăvească, aleargă, prin smerenie, la Domnul care poate să o mântuiască” (Filocalia, volumul 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 47). Nu de puține ori vedem repetându-se acest model, al creșterii prin orice strădanie de a ne menține în relație vie cu Dumnezeu, dar și al risipirii, adică al smeririi și al trăirii gândului că nimic din ce facem nu este din propriile puteri.

Prin minte omul străbate istoria. El se află în același timp și la începuturi, în prezent, dar și la sfârșit. De ea trebuie să se folosească într-un mod util astfel încât să cunoască și rezultatul final al acțiunilor sale. Dacă putem medita la viața și activitatea Mântuitorului Iisus Hristos, nu numai la aspectul lor istoric, ci și la cel veșnic, ne putem gândi că și noi suntem cuprinși în aceste evenimente. În acest fel înțelegem că judecata finală a Domnului Hristos de la sfârșitul veacurilor este un eveniment care ne privește personal. Sfântul Simeon Noul Teolog explică în acest sens: „Cel ce s-a lepădat cu bucurie şi într-o deplină simţire a inimii de lucrurile din afară şi de oameni şi de toate cele ale vieţii şi a uitat de ele a sărit peste împătimire ca peste un zid şi e ca un străin faţă de lume şi faţă de toate cele din ea. El îşi adună mintea sa şi-şi concentrează gândul şi cugetarea numai la pomenirea morţii. De aceea se gândeşte la judecată şi la răsplată şi e cu totul stăpânit de acestea, pătruns de o frică negrăită din pricina acestor gânduri şi a cugetării la ele” (Filocalia, vol. 6, pp. 76-77).