Dar a doua zi?

A trecut, cu fastul de rigoare, Ziua Națională a României. Ca de obicei, oficialii români au sărbătorit-o cu solemnitate la București și în mai toate orașele, mari și mici. S-au depus coroane de flori la monumente, s-au ținut discursuri, a răsunat muzica militară, s-au tras salve de artilerie.

Tot ca de obicei, un mare număr de con­cetățeni au participat la manifestări cu bucurie și neaduși de nimeni. La București, la fel ca în fiecare 1 Decembrie, Șoseaua Kiseleff a fost plină de oameni de la un capăt la celălalt. Aproape că ne cunoaștem între noi, cei care venim aici an de an, inclusiv în iarna în care era o performanță și să faci trei metri, căci gheața era sticlă pe jos, ca și pe copaci, cărora le dădea un farmec aparte. Și atunci a fost o mulțime de lume! Și pot depune mărturie că sunt, de fiecare dată, oameni de toate vârstele, inclusiv tinerii pe care unii îi văd drept superficiali și pasionați doar de lucruri frivole.

În fiecare an, 1 Decembrie chiar este, din partea românilor de rând, o sărbătoare populară, sinceră și neorganizată, dovedind fără putință de tăgadă că românii își iubesc țara, neamul și istoria.

Și cum să nu fie așa? La 1 Decembrie 1918 ni se desăvârșea visul de secole și țara se întregea în granițele sale firești, istorice și naționale deopotrivă, înconjurând teritoriul locuit dintotdeauna de români, dar până atunci sfâșiat de vicisitudinile provocate de ambițiile marilor puteri, dar uneori și de lupte interne de orgolii și interese.

Astfel încât e de la sine înțeles că în fiecare 1 Decembrie ne bucurăm și încercăm să fim mai buni, mai generoși, mai împăcați cu noi înșine și cu ceilalți, mai vrednici de țara noastră și, de ce nu?, mai veseli și mai relaxați.

Dar a doua zi?

După ce se termină ultimele festivități, după cele mai nocturne jurnale de știri tv cu relatări de la sărbătoare, după ce poate am citit o pagină-două ori am căutat un film despre 1918 - cât din această atmosferă se păstrează și a doua zi? Reușim să rămânem un pic mai buni, mai generoși, mai împăcați, mai vrednici și mai relaxați? Mai iubitori de ţară şi de semeni, așa cum de altfel ne învață creștinismul ortodox? Sau ne întoarcem degrabă la traiul nostru trepidant, epuizant fizic și psihic, la obsesiile mercantile, la grijile fie justificate, fie exagerate, fie de-a dreptul nefirești, dar oricum cople­șitoare?

Și România? România mai există și pe 2 decembrie, ne mai preocupă, o mai iubim, ne mai gândim cu drag la ea, mai încercăm să facem ceva pentru ea, nu doar pentru noi? Sau, după ce s-au încheiat festivitățile, ne gândim la cu totul altceva, la „ale noastre” - de parcă țara și neamul n-ar fi tot ale noastre?

Sigur, nu poate fi Ziua Națională în fiecare zi și avem fiecare o mulțime de lucruri de făcut, la serviciu, acasă și pe drumuri. Dar ce frumos ar fi să păstrăm măcar o fărâmă din spiritul lui 1 Decembrie și a doua zi.

Și în restul de 364 de zile...