„De boli năprasnice, din primejdii şi din nevoi izbăveşte-ne, Cuvioase Dimitrie”

An de an, ziua de 27 octombrie este încununată cu cântări şi laude bisericeşti prin care îl sărbătorim pe Ocrotitorul Bucureştilor, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, ale cărui sfinte moaşte se află în Catedrala Patriarhală din anul 1774.

Această zi este una de mare bucurie pentru creştinii ortodocşi din ţara noastră ce îl cinstesc în mod deosebit pe smeritul Cuvios, care în ultimele două secole este grabnic ajutător pentru cei care îi cer mijlo­cirea şi izbăvirea de orice greutate şi neputinţă. Glăsuiesc despre toate acestea mărturiile credincioşilor care, de-a lungul timpului, prin mijlocirea Cuviosului Dimitrie cel Nou au primit izbăvire din suferinţele sufleteşti şi trupeşti, după slovele Acatistului care îl numeşte pe Ocrotitorul Bucureştilor doctor iscusit al bolnavilor, risipitor a mul­te feluri de boli, izbăvirea în­dră­ciților, întărirea bătrânilor, învățătorul tinerilor, îmbrăcămintea celor fără de îndrăzneală, mângâierea celor întristați, grabnic ascultător al celor ce-l roagă, totdeauna izbăvitor al celor ce sunt în primejdii, temei întăritor al credinței noastre, dascălul și îndrumătorul nostru, stâlp de sprijinire în primej­dii, reazem neclintit al nădejdii, izbăvitorul nostru cel grabnic ajutător şi făcător de minuni.

Cuvintele frumoase prin care imnograful inspirat ne descrie sprijinul şi ajutorul pe care-l primim prin mijlocirea Cuviosului Dimitrie sunt de mare folos pentru noi, cei care trecem prin grea încercare pandemică, deoarece vedem în el un stâlp de foc al credinței şi un reper al nădejdii că vom fi izbăviţi în aceste vremuri de molimă. De aceea, în această zi de aleasă sărbătoare îl cinstim cântând: „Apărătorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de mulțumiri aducem ție, noi, nevrednicii; și ca cel ce ești minunat și prea­milostiv, izbăvește-ne pe noi din toate nevoile ca să cântăm ție: bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte Părinte Dimitrie!”

Astfel, ne arătăm credinţa nestrămutată că Sfântul Dimitrie cel Nou este cel care ne ajută în necazuri şi nevoi. El, prin viaţa sa smerită şi plină de necazuri şi nevoi, este un exemplu cum putem depăşi aceste timpuri de încercare luându-l ca model de urmare a lui Hristos, iar cu ajutorul lui, ne îmbogăţim nădejdea că precum s-a întâmplat în trecut, aşa va înceta şi acum „toată boala cea vătămătoare”.

Acest Sfânt Ocrotitor al Capitalei noastre a trăit în urmă cu opt veacuri, la sud de Dunăre, în preajma râului Lom, în localitatea Basarabov (după denumirea bulgărească) sau Basarabi  (după denumirea românească), în timpul Imperiului vlaho-bulgar şi al dinastiei vlahe a Asăneştilor. Din puţinele mărturii despre viaţa lui care au ajuns până la noi ştim că înainte de a deveni călugăr a fost păstor. În timpul cât a avut grijă de animalele celor ce trăiau în localitatea lui natală s-a arătat un iubitor al liniştii şi rugăciunii, nelipsind în duminici şi sărbători de la slujbele ce se săvârşeau în biserică. El arăta şi o mare grijă pentru împlinirea meseriei pe care o practica, fiind foarte atent cu toate vieţuitoarele. Din relatările privind viaţa lui ştim că din greşeală a călcat peste cuibul unei păsări, strivind puii care se aflau aici. Pentru acest lucru, vreme de trei ani, piciorul cu care a călcat cuibul a fost ţinut desculţ indiferent de vreme şi anotimp. Din acest episod din viaţa Cuviosului vedem cât de puternice erau conştiinţa lui şi mai ales credinţa în Dumnezeu, Dătătorul vieţii.

După ani petrecuţi alături de necuvântătoare, în smerenie şi viaţă curată, Sfântul Dimitrie a ales să urmeze lui Hristos prin trăire monahală. Mănăstirea unde s-a călugărit se afla într-o peşteră de pe râul Lom, nu departe de localitatea sa natală, după cum afirmă părintele profesor Ioan I. Rămureanu: „Aici a petrecut el mai mulţi ani în post aspru, în înfrânare şi rugăciuni, iar pentru nevoinţele sale Dumnezeu l-a învrednicit încă din viaţă cu darul facerii de minuni”.

Despre nevoinţa duhovnicească din timpul vieţii monahale slavoslovesc sintetic şi imnurile dedicate sărbătorii: „Ca un înger pe pământ, viaţa ţi-ai săvârşit în post şi rugăciune, ziua şi noaptea nevoindu-te, ca să înfrângi pornirea ispitelor, cu care te-ai luptat ca un ostaş adevărat al Domnului; a Cărui voie ai împlinit din tinereţe, Dimitrie, şi toate întru nimic le-ai socotit; pentru aceasta, şi noi întru credinţă te lăudăm şi te preamărim”.

Sfârşitul vieţii Cuviosului este unul de Pateric, iar Sinaxarul zilei consemnează: „Din tainică descoperire dumnezeiască, mai dinainte cunoscându-şi sfârşitul şi, culcându-se între două pietre mari ce se aflau acolo, aproape de peşteră, tocmai pe ţărmul Lomului, şi-a dat strălucitul său suflet în mâna lui Dumnezeu, iar mult truditul lui trup a rămas nevătămat între cele două pietre multă vreme”.
Prima minune după mutarea lui la viaţa veşnică este tocmai neputrezirea trupului său, lucru pe care-l putem constata până astăzi. A doua minune este descoperirea trupului său neputrezit chiar în albia râului Lom, după ce Cuviosul s-a arătat în vis unei copile, care era chinuită de duh necurat, arătându-i locul şi spunându-i că, dacă vor fi scoase din râu sfintele sale moaşte, o va vindeca. În urma viziunii acestei copile greu încercate au fost descoperite moaştele sfântului, fiind duse în satul său natal şi aşezate în biserica unde el în timpul vieţii a îngenuncheat de sute de ori pentru a se ruga Prea­sfintei Treimi.

Vestea minunată despre descoperirea moaştelor Cuviosului Dimitrie „s-a răspândit la creştinii de pe cele două maluri ale Dunării”, după cum precizează părintele profesor Ioan I. Rămureanu. Au început să se petreacă multe minuni. Toate acestea au făcut ca cins­tirea sfântului să fie cunoscută în Balcani şi în voievodatele româneşti. Sfântul Cuvios Dimitrie a devenit cunoscut pentru vindecările minunate pe care le-a săvârşit, fiind considerat de mare ajutor în vreme de boli epidemice, iar creştinii au cerut ajutorul lui în astfel de situaţii de grea încercare.

Între anii 1768 şi 1774 a avut loc un război devastator între ruşi şi turci, pe teritoriul României de azi, dar şi în sudul Dunării, pe teritoriul de astăzi al Bulgariei. La finalul acestui război, generalul rus Petru Saltâcov a luat moaştele Sfântului Dimitrie pentru a le duce în Rusia. Ajungând în Bucureşti, generalul rus este rugat de negustorul Hagi Dimitrie şi Mitropolitul Ţării Româneşti, Grigorie II, să lase sfintele moaşte aici ca o reparaţie morală pentru suferinţele îndurate de români în timpul acestui război ruso-turc. În urma intervenţiei lor, moaştele au fost lăsate în Bucureşti, unde au fost aşezate în Catedrala din Dealul Mitropoliei de unde ocroteşte de aproape două veacuri Capitala.

În fiecare an, la sărbătoarea Ocrotitorului Bucureştilor, ortodocşii români urcă pe Colina Bucuriei pentru a-l cinsti cântându-i: „Pe noi, care te fericim întru credinţă şi prăznuim prin glasuri de laudă pomenirea ta, de tot necazul şi patima, de boli năprasnice, din primejdii şi din nevoi izbăveşte-ne, te rugăm, Cuvioase Dimitrie”.