Despre cărți și smerenie

Cărțile nu apar foarte des în Patericul egiptean, iar atunci când o fac, nu au neapărat o semnificație pozitivă.

Avva Serapion, în clipa în care un frate îi cere cuvânt, îi răspunde: „Ce să-ți spun? Uite, ai luat de la gura văduvelor și a orfanilor și ai pus pe pervazul ferestrei”. Iar răspunsul acesta viza tocmai cărțile pe care monahul le adunase.

E important de remarcat faptul că Avva Serapion nu îl dojenește pe monah din proprie inițiativă, ci doar după ce acesta îi cere cuvânt. Se poate simți aici ecoul Evangheliei în care un tânăr care caută viața veșnică Îl întreabă pe Hristos ce trebuie să facă. Lui, Domnul îi spune că poruncile nu sunt suficiente pentru desăvârșire, este nevoie de ceva în plus. Pentru că fratele este monah și cere cuvânt, bătrânul intuiește că el caută nici mai mult, nici mai puțin decât desă­vârșirea.

Pentru asceți în calea desăvâr­șirii poate sta orice atașament pă­timaș al inimii. Deci, lucrurile nu sunt bune sau rele în sine, ci sunt judecate prin prisma relației pe care o cultivăm cu ele. Cărțile, căci despre ele este vorba în apoftegma noastră, au un nume bun. Pare a fi un lucru sănătos să acumulezi cunoașterea stocată în scris. O bibliotecă este dovada unei minți vii, plină de curiozitate, în căutare de mai mult. Dar bătrânul o critică. Înseamnă că există posibilitatea ca până și lucrurile bune să fie încărcate negativ de legătura noastră cu ele.

Când fratele vine la bătrân, acesta nu critică în general cărțile și nici nu apreciază milostenia cu orice preț și fără limite. El particularizează un principiu, ghidat fiind de discernământ: în cazul fratelui căutător, ascetul a intuit un atașament nesănătos față de cărți. Iar posi­bilitățile sunt multiple, chiar dacă nu sunt detaliate. În spatele cărților adunate se poate ascunde semeția cunoașterii posibile sau iluzia că o înțelegere teoretică a vieții spirituale este deja echivalentă cu ex­periența.

Un gând asemănător regăsim și la Sfântul Siluan. Când ucenicul său mai tânăr, Sfântul Sofronie, îi mărturisește cu întristare că nu are timp să studieze cât ar fi vrut, acesta îi răspunde: „Și tu crezi că e lucru mare acesta? Mare singură este smerenia”. Smerenia despre care vor­bește Avva Siluan nu e pur și simplu un fel de a ne înfățișa înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor; nu se rezumă la a te vedea mai prejos decât ceilalți. Smerenie aici și poate și în cazul Avvei Serapion e virtutea cea mai înaltă, un „har fără nume al sufletului”, o golire de sine completă pentru a face loc Celui Preaînalt.

Cărțile conțin cuvinte și adesea ne atașăm de ele cu disperare. Gândurile și cuvintele noastre sfârșesc prin a-L înlocui uneori pe Dumnezeu, cel cu neputință de închis în cuvinte. Instinctul acesta de a construi lumi imaginare care ne oferă un fals sentiment de siguranță e greu de dezrădăcinat. A te lăsa în voia lui Dumnezeu cu adevărat, a-ți tăia radical toate corzile de care te-ai putea agăța și a pluti fără teamă pe respirația Duhului e calea spre desăvârșire pe care o recomandă sfinții și Mântuitorul Însuși. Uneori cărțile ne pot împiedica să facem saltul acesta, la fel cum alteori tot ele sunt cele care ne arată calea. Diferența o face însă discernământul sensibil.