Despre iertare

Sfinţii Părinţi spun că, iertând, omul se aseamănă lui Dumnezeu; capătă o frumuseţe care se câştigă greu. Având la bază contrastul dintre iertare şi răzbunare, mai bine zis destinul a două persoane, care în faţa unei încercări foarte grele au atitudini diferite, opera lui Verdi, Rigoletto, este un prilej de meditaţie profundă asupra cursului vieţii a două personaje care trăiesc alături - tată şi fiică -, dar care sunt atât de diferite.

Textul operei Rigoletto a fost scris de libretistul Francesco Maria Piave, după drama lui Victor Hugo Regele petrece. Considerat iniţial imoral, libretul a fost rescris de mai multe ori şi, în final, opera lui Verdi a avut un succes imens.

Personajul feminin, Gilda, întruchipează frumuseţea morală şi impresionează prin tinereţe, prin puterea de a iubi, de a ierta şi de a se jertfi. Păstrată ca o floare rară în casă de tatăl ei, nu ştie decât drumul spre biserică. Puritatea sa este o comoară pentru bătrânul măscărici, Rigoletto, tatăl care nu o are decât pe ea. Gilda este toată familia lui. La biserică însă fata vede un tânăr de care se îndrăgosteşte. Este, din păcate, ducele de Mantova, care consideră că femeile nu sunt făcute decât să fie cucerite. Răpită de duce, Gilda este dezonorată. Este un moment din viaţă faţă de care atitudinea celor doi, tată şi fiică, este diferită. Gilda, din iubire, este gata să ierte. Rigoletto doreşte să se răzbune. Este a doua greşeală a măscăriciului, care luase peste picior, cu ceva timp în urmă, pe contele de Monterone, a cărui fiică fusese sedusă şi ea, şi pe contele de Ceprano, a cărui soţie era curtată de ducele de Mantova. Faptul de a fi râs de suferinţa altora, chiar dacă obligat de meseria sa, are consecinţe nefaste asupra vieţii sale. Nu numai că păţeşte la fel, dar dorinţa de răzbunare împinge lucrurile spre un deznodământ lipsit cu totul de fericire.

Rigoletto plăteşte un ucigaş care să curme viaţa ducelui, dar Gilda află şi, îmbrăcată bărbăteşte, într-o noapte furtunoasă, se lasă ucisă, se jertfeşte pentru a salva viaţa celui pe care îl iubea, şi care îi făcuse atâta rău. Castitatea Gildei nu era doar fizică, inocenţa era totală: sufletul ei nu cunoştea răutatea.

Este deosebit de impresionantă scena finală, când Rigoletto pleacă cu sacul în spate, sac în care credea el că se află trupul neînsufleţit al ducelui de Mantova, dar aude cunoscutul cântec pe care acesta obişnuia să îl cânte: "La donna e mobile". Desface sacul, dar Gilda i se stinge în braţe.

Nimic nu au adus bun nici dorinţa de răzbunare, nici faptul de a fi râs de durerea altora. Ceea ce a dorit pentru alţii i s-a întâmplat lui, ca într-o oglindă. Gilda a plecat în cer, la mama sa şi la îngeri. Gilda cea bună, Gilda cea iubitoare, Gilda cea iertătoare.

Rigoletto, aşadar, dorind moartea cuiva, îşi ucide singura sa lume, fericirea sa. Rămâne absolut singur, absolut trist. Este grea iertarea pentru un părinte al cărui unic copil a suferit de pe urma unui semen. Cum să ierţi? Poate i-ar fi fost mai uşor dacă ar fi suferit el însuşi supliciul. Şi ce să facă? Cum să ducă mai departe viaţa cu această durere în suflet? Cum să suporte durerea, decepţia fiicei lui? Cine i-ar fi dat puterea să ierte, când realitatea era că nu putea suporta durerea?

Gilda nu se frământa atât. Sufletul îi era plin de iubire dumnezeiască. Iubirea era atât de mare, încât ceea ce i se întâmplase nu surpase ceea ce avea în suflet. Totul era clădit acolo temeinic. Urcase toată scara virtuţilor, astfel încât, iubirea, cea mai înaltă virtute, era greu de surpat. Gilda a plecat astfel în cerul plin de îngeri.

Noi rămânem nu doar cu muzica minunată a lui Verdi, dar cu discernământul frumuseţii romantice sau, mai bine zis, al sublimului, ce ţine de acele suflete neîncoronate, aflate la o înălţime morală care poate fi model şi călăuză în viaţă. Vom şti atunci, fredonând "la donna e mobile", cât de mult se înşală aceia care desconsideră tăria spirituală a femeilor.

Scena finală a operei Rigoletto păstrează un mesaj de iertare: Gilda, muribundă, îi cere iertare tatălui, atât pentru ea, cât şi pentru seducătorul ei.

"Noi rămânem nu doar cu muzica minunată a lui Verdi, dar cu discernământul frumuseţii romantice sau, mai bine zis, al sublimului, ce ţine de acele suflete neîncoronate, aflate la o înălţime morală care poate fi model şi călăuză în viaţă. Vom şti atunci, fredonând "la donna e mobile", cât de mult se înşală aceia care desconsideră tăria spirituală a femeilor."