Despre Muntele Athos, iară și iară cu negrăită bucurie...

E de prisos să amintesc cuiva interesat de gândurile unui pelerin ce trăire și ce bucurie am avut când am călcat prima dată pe pământul Muntelui Athos. Se întâmpla la începutul anilor ’90, într‑un scurt pelerinaj finanțat de Consiliul Mondial al Bisericilor. Am ajuns atunci, cu un vapor privat, la Mănăstirea Xenofont. Ambarcațiunea a acostat în micul port al lavrei și ne‑a așteptat vreme de câteva ceasuri, până când am reușit să vedem mănăstirea, să ascultăm cuvântul starețului Alexie, deosebit de atent cu oaspeții lui, și să rămânem în comuniune la masa de prânz, pregătită, după cum am aflat, doar pentru noi.

Făceam parte dintr‑un mic grup de clerici și teologi de la Iași, care petreceau câteva zile de vacanță în Elada. Într‑o vreme cu mult soare și descoperiri speciale, am vizitat ținutul Tesalonicului, mănăstirile de la Meteora, încheind cu Muntele Athos, care a însemnat, pentru noi, cel mai important moment al călătoriei.

Am revenit, apoi, la Athos de multe ori, nu‑mi mai amintesc exact, împreună cu părinții de la Iași, cu cei de la București, singur sau împreună cu profesorii de teologie de la Facultatea Ortodoxă ieşeană, ori cu numerosul grup de monahi de la Sihăstria, în anul 2003. Dacă le‑aș aduna pe toate, probabil că aș putea socoti în 30 de ani cam tot atâtea călătorii, exceptând anii când nu am reușit să ajung, cum au fost și anii 2020 și 2021.

Întâlnirea cu Muntele Athos este, de fapt, întâlnirea cu sfințenia, atât cu sfinții contemporani, pe care, de prea multe ori, nu‑i cunoaștem, cât și cu sfinții de altădată; cu istoria distinsă, dar și cutremurătoare, a monahismului; cu încercările istoriei; cu valuri de prigoane și ocupații străine, născute din interesele celor care au văzut în acest loc doar o permanentă sursă de câștig.

Pe de altă parte, Muntele Athos descoperă frumusețea monahismului, care reprezintă podoaba Ortodoxiei, în timp ce monahii Muntelui Sfânt sunt asemenea mărgăritarelor care strălucesc și luminează spre descoperirea întregului trup al Bisericii… Știm ce s‑a spus despre monahi. Unii îi consideră nefolositori societății. Nu înțeleg taina lor și nici zbuciumul prin care trec în mersul lor spre culmile desăvârșirii. Nu trebuie vreodată să uităm că cei mai mulți dintre monahi se luptă cu ei înșiși, cu neputințele lor, căutând nu atât răsplata lui Dumnezeu, cât mai ales oglindirea adevăratului chip al lui Dumnezeu în întreaga creație, pentru ca întreaga creație să se îndrepte spre Creatorul ei.

Sfântul Vasile cel Mare îi îndemna pe monahi să sufere cu cei care suferă, să lăcrimeze cu cei ce lăcrimează, să îi povățuiască pe cei care au nevoie de povață și să‑i îmbărbăteze pe toți, să aibă iubire de frați, adică iubire pentru ceilalți, tocmai ceea ce nu se mai întâlnește în lume.

Vorbirea despre Muntele Athos este cu anevoie de realizat, nu doar pentru că nu ne‑am găsi cuvintele, deși s‑ar putea ca și acest lucru să conteze, ci mai ales pentru că s‑ar putea să ne evaluăm cu sinceritate propria așezare sufletească și să spunem că orice cuvânt este prea sărac pentru a vorbi despre sfințenia locului, despre istoria lui, precum și despre oamenii de acolo. Totodată, sunt unii care nu vor putea fi mulțumiți nici de cele mai frumoase cuvinte folosite pentru a descrie modelul de viețuire athonit. În ceea ce mă privește, sunt îndatorat să amintesc că, din momentul primei mele călătorii acolo până în clipa de față, într‑o perioadă care acoperă mai mult de un sfert de veac, am simțit, la fiecare pelerinaj, că ajung pentru prima dată acolo. Mi se descopereau lucruri noi, frumuseți nebănuite și ascunse în alte vizite. Am descoperit mai mult frumusețea locului, cerul senin și valurile mării, care ne aduc aminte că toți călătorim pe o mare veșnic învolburată și căutăm limanul cel liniștit al mântuirii. Călătoriile la Muntele Athos au însemnat tot atâtea teme de meditație profundă, de rugăciune - chiar dacă nu a fost întotdeauna completă -, de privilegiul slujirii la diferitele altare ale muntelui, de bucuria întâlnirii cu sfinții, cu sfintele moaște, precum și cu oamenii care împrumută ceva din sfințenia celor care au trăit cândva în această țară a luptelor duhovnicești, în patria monahismului neîngenuncheat, care se păstrează până astăzi, într‑o lume agitată, complexă și, adeseori, nedreaptă.

Regret că, încă de la început, la vremea primei mele călătorii, nu am folosit decât în vreo două rânduri aparatul de fotografiat și reportofonul. Ce bogat aș fi fost dacă în toate aceste drumuri aș fi mers pregătit! Ce tezaur de amintiri aș fi putut aduna! Ceea ce a rămas se află întru ungher al inimii. Nădăjduiesc că nimeni nu le va putea fura din acest loc, nici măcar timpul, că voi păstra mereu trăirile și amintirile, întâlnirile cu diferiți monahi români și de alte naționalități, bucuria participării la unele slujbe de hram, cum numai în Bizanț, odinioară, se întâlneau, cu bucuria ascultării unor Liturghii care nu mi s‑au părut din lumea aceasta. Toate, însă, le consemnez cu regretul de a nu fi înregistrat pe unii părinți minunați, care, acum, nu mai sunt și care au dus cu ei înțelepciunea cuvintelor și bogăția trăirilor. Aș fi putut „să le răpesc”, nu pentru mine, ci pentru alții. M‑aș fi putut îmbogăți și cred că, măcar pe unii, i‑aș fi făcut părtași acestor mărturii. Dar, dincolo de regretul acestor pierderi, rămân amintirile din inimă.

Călătoria din anul mântuirii 2022, îndată după pomenirea Sfinților Arhangheli și a Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, o consemnez ca pe o aducere aminte, fără să‑mi fi notat lucruri amănunțite. Sunt câteva lucruri generale, pe care doresc să le aștern în pagină, măcar parte dintre ele, pentru a nu fi uitate, spre amintire altora, dar mai ales pentru bucuria de a așeza aceste gânduri pe coala imaculată, cum imaculate sunt și dorurile noastre pe care le îndreptăm către Dumnezeu.

Când am intrat în Muntele Athos, în ziua de 10 noiembrie, toamna începea să își spună cuvântul. În România era deja frig cu multe zile înainte, dar clima mediteraneeană din Grecia ne‑a oferit posibilitatea întâlnirii cu câteva zile călduroase, când temperaturile ajungeau în timpul zilei la peste 20 de grade. E drept, noaptea se făcea răcoare destul de binișor.

Am plecat cu vaporul din Ierissos (Ιερισσός) după testele și formalitățile impuse de vremurile post‑pandemice. După o călătorie de aproximativ o oră, am ajuns în portul Mănăstirii Vatoped. Mă aștepta acolo, primitor, părintele Daniil Cotescu, care ne‑a dus în Lavră, unde ne‑am întâlnit cu alți părinți români. De altfel, părintele Daniil ne‑a ajutat și cu întocmirea unor formalități, dobândirea Diamonitirion‑ului și ne‑a oferit posibilitatea de a rămâne pentru mai multe zile în această mănăstire. Starețul Efrem era plecat la Atena cu Brâul Maicii Domnului. Prețioasa relicvă a adus binecuvântare credincioșilor din Pireu și Atena vreme de zece zile.

După ce am trecut pe la trapeză și am gustat ceva, am plecat spre Chilia Colciu, primul popas din acest pelerinaj. Am regăsit chilia, pe care am vizitat‑o de multe ori până acum, îmbrăcată într‑un veșmânt nou, mai ales Biserica Sfântului Gheorghe, cu pictură nouă și catapeteasmă, cu multe icoane noi, obiecte și vase de cult și, de asemenea, întreaga chilie înnoită. În cimitirul de alături, ieroschimonahul Dionisie Ignat aștepta ca, nu peste multe zile, să îi fie scoase din mormânt osemintele, după tradiția Muntelui. Am stat de vorbă cu părintele Dionisie, egumenul de acum, cu ucenicul lui, tot Dionisie, cu ceilalți părinți, care ne‑au povestit lucruri folositoare. Chilia de la Colciu este una dintre chiliile românești care și‑au păstrat duhul în ultima perioadă.

De acolo ne‑am îndreptat către Chilia „Sfântul Ipatie”. Am găsit o obște tânără și numeroasă, aproape cincisprezece viețuitori. Au cântat frumos, ne‑au întâmpinat cu bucurie, au sunat clopotele, ne‑au adresat cuvinte înțelepte. La final, am rostit și eu câteva cuvinte, mărturisind comuniunea de rugăciune și bucuria cuminecării din istoria acestui loc, care a avut sfinți nevoitori şi a cunoscut în diferite perioade trăiri înalte și călugări vrednici. Dintre aceștia, amintesc pe părintele Dometie Trihenea, care a fost, pentru o perioadă, egumenul Mănăstirii Zografu, ori părintele diacon Zian, devenit, mai târziu, ieromonahul Arsenie Boca, care a adus, chiar din această chilie, mai multe texte filocalice, care urmau să fie traduse de părintele profesor Dumitru Stăniloae, sau, cu un veac în urmă, ucenicii Sfântului Ierarh Calinic Cernicanul, care au viețuit acolo, și alții asemenea.

Cu regretul că nu am putut rămâne mai mult, ne‑am întors la Vatoped. Aici am participat la Vecernie, în biserica mare a mănăstirii: rânduieli liturgice păstrate cu scumpătate, întreaga obște prezentă la slujbă. O ordine desăvârșită! După slujbă, monahi, urmați de pelerini, destul de mulți la număr, au participat în comuniune și la agapa de la trapeza mănăstirii. După puțină odihnă, a doua zi, în zori, am săvârșit Sfânta Liturghie în paraclisul Icoanei „Maicii Domnului Paramythia”. Împreună cu Liturghia arhierească, pe care am săvârșit‑o în vechiul paraclis, s‑au mai săvârșit în dimineața aceea alte Sfinte Liturghii, cred că 15 la număr, în diferitele paraclise ale mănăstirii.

Împreună cu soborul am fost la trapeză, apoi am plecat către Iviru, unde am îngenuncheat în fața icoanei Maicii Domnului Portaitisa (Portărița). Mai erau acolo câțiva pelerini români, apoi ne‑am îndreptat către Schitul Prodromu. Neanunțând venirea, părintele stareț a fost surprins printre muncitorii care lucrau în zona de miazănoapte a mănăstirii, într‑unul dintre multele șantiere aflate în desfășurare în vatra monahală. Am fost impresionat de dinamica lucrărilor, de construcțiile noi, de reparațiile capitale de la biserică, care au presupus schimbarea acoperișului de plumb, refacerea exteriorului, pictarea criptei de sub Altar, amenajarea curții, refacerea bolniței sau a spitalului mănăstiresc (care avea, la începutul veacului XX, optsprezece paturi), zidirea unei noi bisericuțe la cimitir, precum și alte importante lucrări la gospodărie, la atelierele mănăstirii, drumuri, alei și altele. Lucrările continuă... Am petrecut împreună cu părintele stareț și părinții din consiliu câteva ceasuri. Parcă aș fi vrut să rămân săptămâni la rând. Au trecut câteva ceasuri ca și cum ar fi fost câteva clipe. Părintele stareț a insistat să rămânem, dar timpul nu ne îngăduia. Mai aveam încă alte obiective de văzut și am fost nevoiți să ne retragem.

Am trecut pe lângă Mănăstirea Lavra, închisă de mai bine de doi ani, de când a început pandemia. Pelerinii, indiferent de unde vin ei, nu pot intra încă în vestita mănăstire. Ne‑am continuat drumul și am poposit la Karakallou, mănăstirea înnoită, care are un sobor foarte numeros, de aproape 100 de călugări. M‑am închinat la icoanele din biserică, gândindu‑mă la inspirata reprezentare a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care sunt prezentați în icoană îmbrățișându‑se. Am oprit și la Filoteu, dar se lăsase deja înserarea și, după rânduiala strictă a mănăstirii, porțile nu s‑au mai putut deschide.

A doua zi, sâmbătă, 12 noiembrie, în sobor de preoți și diaconi, am săvârșit Sfânta Liturghie în biserica Chiliei „Sfântul Gheorghe” de la Kapsala. Părintele Petroniu, ctitorul înnoitor al chiliei, a invitat câțiva părinți români din jur să facă parte din sobor. În același timp, a avut și alţi oaspeți, cărora le‑a deschis cu bucurie chilia și brațele. A fost, cred, a cincea sau a șasea Liturghie arhierească pe care am săvârșit‑o în acest loc, din 2014 până în prezent. M‑am bucurat să reînnod tradiția prezenței românești aici, întrucât această chilie de la Kapsala, închinată Sfântului Gheorghe, a fost una dintre cele mai renumite chilii românești din tot Muntele Athos.

Ne‑am continuat vizita la Stavronikita. Mănăstirea așezată pe malul mării, într‑o priveliște ce încântă ochiul și bucură sufletul, ne‑a oferit posibilitatea să privim departe, pe mare, amintindu‑ne de cuvintele imnografului: „Ce este viața noastră? Este asemenea unei corăbii care călătorește pe mare, corabie care nu lasă urme”. Prin preajmă, pe sub balconul de unde am privit câteva minute marea, au trecut mai multe ambarcațiuni, mai mari și mai mici. După câteva clipe de agitație, valurile se așezau la loc, în urma lor, astupând pântecul greoi al mării. Mi‑am adus aminte de cuvintele înțelepte! Să luăm aminte! La Stavronikita ne‑a întâmpinat un părinte medic, Isihios, monah care ostenește câteva ore pe zi la biserică. Ne‑a vorbit despre programul de slujbă, ne‑a oferit posibilitatea de a ne închina în biserica atât de frumos pictată de Teofan Cretaanul, cu celebrele icoane care au fost reproduse peste tot în lume și care reprezintă, de fapt, adevăratele modele ale picturii ortodoxe. Mănăstirea, deși nu‑i foarte mare, este restaurată și se află într‑o ordine desăvârșită.

Am continuat drumul către Mănăstirea Pantocrator. Aceeași așezare, pe malul mării, aceeași stare de bună întreținere și frumoasă deschidere pentru pelerini. Această lavră a arătat în trecut, cum arată și astăzi, o atenție deosebită față de mulți călugări români, primindu‑i pe moșia ei, oferindu‑le posibilitatea de a locui în chiliile vechi, care nu mai aveau viețuitori. Ne‑am îndreptat spre Schitul „Sfântul Ilie”, locul pe care l‑a iubit Sfântul Paisie Velicicovschi, unde a viețuit împreună cu ucenicii săi și de unde a plecat, pentru scurt timp, ca egumen, și la Mănăstirea Simonos Petra. De la „Sfântul Ilie”, după o perioadă de lucrare a rugăciunii lui Iisus și desăvârșită ascultare, Cuviosul Paisie a venit în Moldova, stabilindu‑se la Mănăstirea Dragomirna.

Ne‑am îndreptat apoi spre Xiropotamu, mănăstire care deschide mai greu porțile, fără nici o legătură cu situația sanitară traversată în ultimii ani. O mănăstire cu obște mică, dar foarte bine organizată. O ordine desăvârșită am întâlnit în biserica mare, unde ne‑am închinat la cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, mai mare chiar și decât fragmentul din Sfânta Cruce aflat în tezaurul Patriarhiei Ierusalimului. Ne‑am odihnit pentru câteva clipe în trapeza mănăstirii și apoi la arhondaric, unde ne‑am întreținut cu părinții din obște, care ne‑au spus cuvinte ziditoare de suflet, mai ales despre puținii novici care‑şi îndreaptă pașii spre mănăstire.

Am plecat, apoi, la Mănăstirea Cutlumuș, cunoscută drept „Lavra Țării Românești”, ajutată în istorie de marii domnitori români. Sunt arhicunoscute, din documentele vechi, legăturile pe care mănăstirea le‑a avut cu Țara Românească: prezența starețului de la Cutlumuș la sfințirea Mănăstirii de la Curtea de Argeș, în anul 1517, și la canonizarea Sfântului Nifon, fost Patriarh al Constantinopolului și Mitropolit al Țării Românești. Se știe cât de mult au ajutat voievozii români toate mănăstirile athonite, dar aș spune în special Cutlumuș, Zografu, Dokiariou.

De la Cutlumuș, ne‑am îndreptat spre Protaton, cea dintâi biserică a Muntelui Athos, aflată în vecinătatea Kinotitei, în Altarul căreia ne‑am închinat la sfânta icoană „Axion Estin” a Maicii Domnului.

Cu mare bucurie, după o zi atât de rodnică și încărcată de amintiri, ne‑am îndreptat din nou spre Vatoped și ne‑am pregătit pentru Liturghia din duminica de 13 noiembrie. În țară era pomenirea Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur. Slăvitul Hrisostom este în mod deosebit cinstit în Muntele Athos, unde se află capul său, cu urechea neputrezită, asupra căreia s‑a aplecat marele Pavel, când lucra la exegeza epistolelor sale, și, de asemenea, Mănăstirea Filoteu, unde se păstrează mâna dreaptă a cunoscutului ierarh constantinopolitan.

În mare sobor de preoți și diaconi, în jur de 20 de slujitori, am săvârșit, în biserica mare a Mănăstirii Vatoped, Sfânta Liturghie. Atmosfera din biserică a fost mult peste așteptările mele. M‑am simțit în cer, așa cum se află toți cei care pășesc cu sfială în biserică, iar cântările de la Sfânta Liturghie, mai ales din a doua parte a acesteia, când cele două strane ale mănăstirii s‑au reunit, au fost înălțătoare. La trapeză, părintele Ghermano, fost protos al Muntelui Athos, mi‑a adresat câteva cuvinte. Tot aici au cântat și un polihroniu, iar eu am răspuns, la final, spunând că dintre toate aniversările zilei mele de naștere - și au fost destule până acum - nici una nu a fost petrecută într‑o asemenea atmosferă.

După Sfânta Liturghie, am mers, cale de mai bine de două ceasuri, pe Drumul Castanilor, până la Mănăstirea Grigoriu. Acest drum, mai ales în zona de munte de deasupra Mănăstirii Simonos Petra, este modernizat, poate cel mai bun drum al Muntelui Athos pe o distanță de câțiva kilometri. Când am coborât spre Grigoriu, drumul era aproape impracticabil. În această lavră ne‑am închinat în biserică, am aflat de obștea numeroasă, de mulțimea pelerinilor care ajung în acest loc și de lucrarea misionară pe care mănăstirea o face până departe în lume, tocmai în Africa, printre necreștini, unii dintre viețuitorii ei fiind cunoscuți misionari.

De acolo, am luat vaporul și ne‑am întors la Daphne, trecând pe lângă Mănăstirea Simonos Petra, aflată deasupra noastră, pe stâncile semețe. Am poposit din nou la Chilia „Sfântul Gheorghe” din Kapsala, iar în drum spre Mănăstirea Vatoped, la chilia românească Kazanskaia, unde se nevoiește părintele Timotei, dimpreună cu ucenicii săi.

Luni, 14 noiembrie, dis‑de‑dimineață, am săvârșit, în sobor de preoți și diaconi, Sfânta Liturghie arhierească în Paraclisul „Sfântul Apostol Andrei” al Mănăstirii Vatoped, unul dintre paraclisele mari, așezat în zona arhondaricului, care ne amintește și despre Apostolul ocrotitor al românilor. Ziua ne‑a oferit posibilitatea să ne închinăm la Mănăstirea Dochiariu. M‑am bucurat să aflu în această mănăstire că cel mai mare donator român dintre toți domnitorii a fost nimeni altul decât Alexandru Lăpușneanu‑Vodă. Atât el, cât și doamna lui Ruxandra au oferit cele mai mari sume de bani, în aur, atât pentru refacerea acestei mănăstiri, cât și a altor ctitorii athonite. Părintele ghid Calist, profesor universitar, ne‑a amintit acest adevăr și ne‑a introdus în cele mai importante taine ale mănăstirii. Biserica, aflată în restaurare, este printre cele mai mari ale mănăstirilor de la Athos. Dacă nu mă înșel, după marea biserică a Mănăstirii Hilandar, e cea mare, mai mare chiar și decât bisericile cunoscutelor mănăstiri Lavra, Iviru și Vatoped.

Ne‑am îndreptat apoi spre Mănăstirea Xenofont, unde un grup numeros de pelerini tocmai ajunsese cu vaporul, iar credincioșii doreau să poposească acolo. Este una dintre mănăstirile primitoare, în parte renovată, cu biserica cea mare în lucrări de reparație. Mănăstirea Xenofont are o obște numeroasă și o lucrare misionară pe măsură.

Ne‑am îndreptat apoi spre Mănăstirea Rusikon-„Sfântul Pantelimon”. În momentul de față este, probabil, mănăstirea cea mai bine restaurată. De altfel, numeroasele clădiri, cu multe dependinţe, paraclise, chilii, ale acestei mănăstiri, așa cum nu are nici una dintre cele cunoscute, pur şi simplu te uimesc. În curtea interioară a mănăstirii o ordine desăvârșită, la fel și în biserică. Accesul către unul dintre paraclise se face cu ascensorul. Aproape toate clădirile, care prin anii ’90 stăteau să cadă, au fost restaurate, iar dacă nu s‑a încheiat restaurarea lor, au fost salvate, acoperite din nou, refăcute, având tâmplărie nouă și, probabil, cele mai multe dintre ele au fost reparate și în interior.

Am călătorit către Kareia și am trecut pe lângă vechiul Schit Rusikon, care este, de fapt, o adevărată mănăstire, cu biserică monumentală, printre cele mai mari ale Muntelui Athos, restaurată. Ni s‑a șoptit că pentru restaurarea acestora au primit ajutoare substanțiale.

Am ajuns la Vecernie în biserica mare a Mănăstirii Vatoped. Acolo ne‑am întâlnit cu Mitropolitul David din Georgia, iar îndată după Vecernie am întâmpinat, în portul mănăstirii, aducerea Brâului Maicii Domnului, după pelerinajul de la Atena. Toți părinții și pelerinii au ieșit în așteptarea cinstitului odor, adus cu un vas al Poliției portuare. Când am ajuns în biserica mare a mănăstirii, starețul Efrem Vatopedinul a rostit un cuvânt de învățătură. A făcut referire și la vizita pe care a întreprins‑o, cu puțin timp în urmă, în România. Avea amintiri frumoase, iar la cererea lui am rostit și eu câteva cuvinte. În acea zi, în țară era pomenirea Sfântului Grigorie Palama, care și‑a început lupta duhovnicească într‑o chilie aflată nu departe de Mănăstirea Vatoped, chilie ruinată între timp, dar rezidită în anii din urmă, cu o biserică închinată tocmai văzătorului luminii dumnezeiești.

În ziua de marți, 15 noiembrie, începând cu ora 4:00, am participat la Utrenie, apoi la Sfânta Liturghie, la care a slujit Mitropolitul David din Georgia, venit în Sfântul Munte însoțit de o importantă delegație de clerici și mireni. La vremea cuvenită m‑am împărtășit. Am purtat discuții cu Mitropolitul David și, de asemenea, m‑am bucurat de întâlnirea cu starețul Vatopedului, arhimandritul Efrem. Am făcut o vizită în împrejurimile mănăstirii, la cimitir, la câteva chilii, în grădină, în port, iar seara am participat la slujba Vecerniei și la Pavecerniță în biserica mare a Mănăstirii Vatoped.

În zorii zilei de miercuri, 16 noiembrie, în sobor de preoți și diaconi, am săvârșit Sfânta Liturghie arhierească în Paraclisul „Sfântul Pantelimon” al vechiului spital vatopedin. La un moment dat, înainte să începem Liturghia, biserica fostului spital s‑a umplut de români, clerici și mireni, care erau veniți din țară, vreo 40‑50 la număr, cu care, împreună, am trăit bucuriile Sfintei Liturghii. Răspunsurile la strană au fost date de un grup de psalți veniți din România, ceea ce a sporit bucuria și așezarea noastră sufletească.

În ziua aceea ni s‑a oferit prilejul de a ajunge la Mănăstirea Hilandar, după o călătorie de vreo două ore cu mașina, de la Vatoped. Mănăstirea sârbească Hilandar are o biserică măreață, cu picturi în parte restaurate, probabil cea mai mare biserică a Muntelui Athos. Deși a trecut prin mari încercări - mănăstirea a fost surprinsă de un incendiu de vegetație în urmă cu câțiva ani - și afectată parțial, a fost restaurată în cea mai mare parte. Ne‑au primit cu bucurie. Am rămas în sala de primire a oaspeților și am văzut locurile legate de istoria athonită, precum și de istoria Bisericii Sârbe.

De la Hilandar am plecat la Esfigmenu. În pridvorul bisericii am descoperit chipul, parcă mâhnit, al Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei, unul dintre ctitorii noii biserici zidite la începutul veacului al XIX‑lea. M‑am întristat văzând starea în care se află mănăstirea...

Am plecat de la Esfigmenu la Zografu. Știm cât de mult a iubit Sfântul Voievod Ștefan al Moldovei această mănăstire. El a refăcut din temelii biserica, întrucât vechea biserică, pe care o aflase el, nu mai putea fi restaurată. Cea făcută de el a fost mai frumoasă decât zidirea cea dintâi. Părinții de acolo au fost foarte primitori. Am ajuns la câteva ceasuri după Liturghia săvârșită acolo cu prilejul unuia dintre hramuri, pomenirea Aducerii moaștelor Sfântului Gheorghe la Lida. În biserica mănăstirii fuseseră prezenți câteva sute de bulgari, veniți special pentru sărbătoarea lor. Ne‑au primit și pe noi la trapeză. S‑au bucurat să ne arate lucruri importante, printre care steagul original, unul dintre cele două care se mai păstrează, din vremea Sfântului Ștefan, Voievodul Moldovei. Starețul însuși ne‑a întâmpinat. Ne‑a vorbit despre istoria mănăstirii, ducându‑ne în cele două biserici importante, biserica centrală și un paraclis, amândouă în stare „bunișoară” de funcționare și, de asemenea, arătându‑ne alte locuri importante ale mănăstirii. Până la sfârșit, starețul Ambrozie, un călugăr în vârstă, trecut de 80 de ani, ne‑a uimit prin bunăvoința și deschiderea lui. Ne‑a poftit să revenim, oferindu‑ne găzduire și ne‑a spus lucruri care sunt mai puțin cunoscute la noi, pe care, afirmă el, le‑a aflat din documente, anume că, înainte de a ajunge domnitor al Moldovei, Ștefan cel Mare a stat câțiva ani la Zografu. Informații inedite, pe care nu le putem proba, dar ne‑am bucurat în mod deosebit de bunătatea și căldura starețului athonit.

Am poposit și la Konstamonitu, una dintre mănăstirile mici, ultima în șirul celor 20 din Muntele Athos, care a cunoscut și ea, în ultima perioadă, lucrări ample de restaurare la biserica centrală, precum şi într‑o anumită zonă a zidurilor, la trapeză, dar și la biserica cimitirului, unde se lucra de zor. În cimitirul mănăstirii am descoperit multe morminte proaspete, ale călugărilor morți în ultima perioadă.

Înainte de a ne înapoia la Vatoped am făcut o vizită în zona chiliilor vatopedine, unde altădată s‑au aflat multe aşezăminte românești. Deasupra Chiliei „Sfântul Ipatie” am văzut cum își duc în liniște unii călugări athoniți viața, departe de tumultul și zgomotul lumii.

În dimineața zilei de joi, 17 noiembrie, în Biserica „Sfinții Anarghiri” a Mănăstirii Vatoped am săvârșit, în sobor de preoți și diaconi, Sfânta Liturghie arhierească. Biserica Sfinților Doctori fără de arginți a fost construită de Sfinții Sava și Simeon, înainte de a pleca la Hilandar. Este o bisericuță încăpătoare, care a primit, în aceeași zi la Liturghie, mai mult de 30 de români.

După Sfânta Liturghie, ne‑am îndreptat către Chilia Colciu, unde am săvârșit slujba Vecerniei în Biserica Sfântului Gheorghe și apoi, la mormântul ieroschimonahului Dionisie Ignat, slujbă în timpul căreia au fost deshumate osemintele sale. O rânduială specială a acestei slujbe, întocmită de un părinte gruzin, din obștea vatopedină, ne‑a făcut și pe noi părtași la aflarea osemintelor nevoitorului călugăr român, stabilit în Grădina Maicii Domnului. „Adusu‑mi‑am aminte de prorocul ce strigă: Eu sunt pământ și cenușă”, dar am văzut peste oasele monahului și darul lui Dumnezeu, scos la iveală prin păstrarea acestei tradiții a deshumării, care vine de departe și e cinstită după cuviință în Muntele Athos. Am rostit un cuvânt de învățătură și m‑am bucurat de mulțimea pelerinilor români, câteva sute la număr, mai mulți decât în ziua înmormântării părintelui ieroschimonah Dionisie Ignat, în aprilie 2004. După ce pelerinii s‑au retras, am vizitat Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu, aflată nu prea departe de Chilia Sfântului Gheorghe, unde, în paraclis, am săvârșit o rugăciune pentru părintele Ioan Guțu, trecut către Domnul în anul 1996.

M‑am bucurat să văd cinstirea unor români la Mănăstirea Vatoped. Într‑o galerie cu chipuri luminoase ale lavrei vatopedine, trei români s‑au bucurat să fie numărați printre cei aleși. Cel dintâi, părintele Cleopa, urmat de părintele Dionisie Ignat și de părintele Ioan Guțu. Aceasta ne‑a făcut să înțelegem că Dumnezeu răsplătește celor care au trăit în mare smerenie, cum au fost și cei doi părinți români Ioan Guțu și Dionisie Ignat.

La Chilia „Sfântul Gheorghe” de la Colciu am săvârșit, în sobor de preoți și diaconi, slujba Utreniei și apoi Sfânta Liturghie, cu pomenirea ieroschimonahului Dionisie Ignat, ale cărui oseminte au rămas în biserică în vremea slujbei. Am rostit câteva cuvinte la final și, după puțină odihnă, am plecat de la Chilia Sfântului Gheorghe-Colciu către Mănăstirea Vatoped, iar mai apoi, cu un vapor special, am ieșit din Muntele Athos.

E greu să păstrezi, în câteva cuvinte, ce înseamnă o astfel de călătorie. Dacă a luat sfârșit călătoria sau de‑abia acum începe. Ea s‑a încheiat, cum s‑au sfârșit și alte multe călătorii la Muntele Athos, dar se deschid mereu în inimă, iar de când am revenit în țară, nu am putut să nu mă gândesc, fie şi câteva clipe în fiecare zi, la locul acela, care ne cheamă nu doar pentru o prezență fizică, ci pentru a medita la liniștea ce‑l înconjoară și la puterea rugăciunii. Într‑o lume care se schimbă, cu oameni pe care adeseori nu‑i poți înțelege, nici nu‑i poți mulțumi, Muntele Athos rămâne un stâlp care se înalță de la pământ către cer, dar aș putea spune că, de multe ori, este şi o scară a lui Dumnezeu, care coboară din cer către pământ, pe care urcă și coboară neîncetat îngerii.