Despre răs-crucile lui Eminescu

Cu doi ani înainte de Marea Unire, adevărată Facere şi Re-Facere, Geneză - nu din ţărâna primordială [ha-adama], ci din pământul românesc multimilenar, aşadar, în 1916, Constantin Rădulescu-Motru, unul din învăţătorii neamului nostru, la care ne întoarcem din când în când, se întreba: Ce înseamnă Eminescu pentru cultura românească (Constantin Rădulescu- Motru, Ce înseamnă Eminescu pentru cultura românească? în „Noua revistă română” nr. 24, vol. XVII, 7-14 februarie, 1916, pp. 11-12). Filosoful avea să-şi răspundă şi să ne răspundă peste veac: „Un exemplu pentru viitoarea cultură românească, iată ce însemnează pentru noi Eminescu”. Profesorul întreabă şi ne dăruieşte alte silogisme în palimp­sest: „Din ce s-a inspirat Eminescu? Din întreaga cultură omenească a timpului său. […] Și cu toate acestea, el a rămas poetul nostru național, fiindcă peste tot locul la dânsul constatăm cum se armonizează de bine trupul românesc la gândirea universală”. Iar pentru cei care s-ar întâmpla să mai aibă vreun dubiu cartezian, Constantin Rădulescu-Motru revine şi pune din nou un sigiliu mentoral: „Căci nu dând veşmânt românesc unui gând de nimica ajunge cineva să facă opera națională […]. Operă adevărat națională face numai acela care îmbracă în veșmânt românesc gânduri de valoare etern omenească, așa precum a făcut Eminescu (Idem, ibidem).

Europa, tensionată şi conflictuală, avea poate să simtă lipsa lui Eminescu, publicistul de geniu, mereu cu un pas înaintea istoriei. Evenimentele se intersectează şi continuă să surprindă strategii şi politicienii. Regi, sultani, împăraţi se înghesuie la ruleta Puterii: Eduard al VII-lea, Franz Joseph, Leopold al II-lea, Ferdinand I, Wilhelm al II-lea, George I, Abdul-Hamid al II-lea, Pu Yi, împăratul Chinei, Carol I, din dinastia de Hohenzollern- Sigmaringen, Nicolae al II-lea Aleksandrovici, Alfonso al XIII-lea, Pius al X-lea... Ziaristul genial Eminescu scria despre gestionarea răs-crucilor poporului român: „Pecetea pe care a aplicat-o geniul acestui poet pe ceara sufletului românesc este singura pecete care nu s-a ros de dintele vremei și care are caractere citeţe pentru orişicine; pecetea altora a durat cât a durat și viața lor trupească. Nemuritor în înțelesul permis al cuvântului este numai Eminescu” (Constantin Rădulescu-Motru, Cultura română și Mihail Eminescu, articol publicat cu prilejul comemorării poetului naţional: Noua revistă română nr. 10, duminică 14 iunie 1909, vol. VI, pp. 147-148; republicat în NRR nr. 4, vol. XVI, duminică, 15 iunie 1914).

Fiind un popor creștin, crucea era pentru români și armă de atac, și armă de apărare. Aflându-se mereu la răs-crucea imperiilor, românitatea a fost mereu ocrotită și binecuvântată, întrucât răs-crucea - aparent bătută de toate vânturile istoriei – nu putea să fie decât o cruce uriașă, o confirmare a misiunii christice a poporului român, o confirmare a îndeplinirii acestei misiuni, mereu reîmprospătată, mereu re-încărcată. Românitatea se află şi astăzi sub semnul benefic al lui Eminescu.

Unicitatea poetului naţional are relieful unui fatum. Tot ce atinge devine unic: „Mihail Eminescu este dintre toți scriitorii noștri acela care a reușit să exprime cel mai bogat fond de gândire și de noțiuni idealiste în cea mai curată limbă românească. Când cuvântul limbii sale materne era insuficient pregătit ca să îmbrace fondul unei gândiri înalte, el n-a sacrificat fondul și nu a schilodit nici cuvântul, ci a muncit și le-a făcut pe amândouă să se corespundă. [...] Aceea ce face însă să crească și mai sus valoarea operei lui Eminescu este şi faptul unicității sale. În istoria culturii române de până astăzi, influența lui Eminescu este unica influență durabilă care are ca origine o personalitate română […]” (Constantin Rădulescu-Motru, Cultura română și Mihail Eminescu, loc. cit.)

Prin opera sa el avea să re-în- fiinţeze, într-un act demiurgic, adamogen, paradigma românului ideal. De aceea, poate, pentru urmașii săi din secolele XX-XXI, el a fost și a rămas românul absolut, românul deplin, românul unic.

Crucea, instrument de comunicare și comuniune

Românul - așa cum ne-a repe­tat Eminescu spre învățătura noastră -, s-a aflat mereu la răs- cruce, în plan real, istoric, mereu amenințat, înconjurat de imperii inamice, iar în plan cosmic, sacral, a fost iluminat, binecuvântat, apărat de răs-crucea Sfintei Treimi. Crucea i-a fost un instrument de comunicare și comuniune cu astralul divin. Răs-crucea i-a fost și încă îi mai este un instrument subtil, prin care el, românul paradigmatic, își stabi­lește poziția în geografia națio­nal-cosmică a ființei sale istorice, în geopolitica mentalului său eminescializat. Răs-crucea istorică ne-a fost cruce confirmatoare, creatoare de ființă și de plus- ființă, sporitoare a ființei româ­nești. Dar tot din Opera lui Eminescu, abia ascunzându-i trăirile sfâșietoare, demne de tragedia greacă, am învățat fenomenologia răs-crucii și imperativul de a o conștientiza ca dimensiune a identității noastre geo-istorice.

Deși, în logica istorică adversativă a neprietenilor noștri, creștinul român sau românul în-creștinat ar fi trebuit să fie sfâșiat și să dispară, atât geografic, cât și identitar, comunitar, el avea să-și trăiască nemurirea sau nemoartea, timp de milenii, întru-cruce, pe drumul golgotelor și al răstignirilor. De aceea românul etern are datoria strămo­șească să fie pregătit pentru viitoarele golgote, morți, învieri și mântuiri, care îl pot aștepta pe spiralele istoriei atunci când el, românul etern şi anonim, continuă să se caute pe sine, așa cum a făcut-o înaintemergătorul său: „Eminescu căuta, în adevăr, ceva: căuta o formă personală și adecvată gândirii sale; se căuta pe sine însuși. Și s-a găsit. Aici stă tot misterul nemuririi acestui poet. Procesul culturii române întregi s-a depănat în mic, dar concentrat în munca lui Mihail Eminescu. Acea «căutare de sine» a lui este «căutarea de sine» a culturii române întregi. Bat la por­țile acestei culturi atâtea gânduri și atâtea doruri… Vântul de apus le aduce pe unele, suflul pământului, în care se odihnesc stră­moșii, le ridică pe altele; toate cer vestmintele vorbirii ca să poată intra în viața poporului nostru. Eminescu a fost cel dintâi care a deschis acestor gânduri și acestor doruri o poartă de intrare spre o viață durabilă. De aceea este și natural ca acei care vin după dânsul, și sunt împinşi spre misiunea aceleiași «căutări de sine», să fie sub influența lui. Școala lui Eminescu este prin excelență școala culturii neamului.” (Idem, ibidem).