Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Despre renunțare

Despre renunțare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Paul Siladi - 30 Sep, 2020

Părinții deșertului despre care vorbește Patericul egiptean trăiesc expe­rien­ța golirii totale, a renun­țării desăvârșite la tot. Detașarea radicală o fac mai ales cei care aleg să trăiască într-o comunitate. Între povestirile despre Avva Pimen avem consemnat un dialog: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: «Vreau să intru în chinovie și să locuiesc». I-a zis lui bătrânul: «De voiești să intri în chinovie și nu vei fi fără de grijă pentru toată întâlnirea și pentru tot lucrul, nu poți face ale chinoviei, că acolo nici măcar peste un urcior nu ai stăpânire».”

În maniera deseori criptică a apoftegmelor, textul ne spune un lucru destul de simplu. În clipa în care intri într-o comunitate monastică, nimic nu mai este al tău. Cele mai simple și mai uzuale obiecte încetează să mai fie în posesia ta. Ca să poți rezista în asemenea condiții trebuie să fii liber cu adevărat. Obiectele și oamenii pun stăpânire asupra noastră în feluri diferite. Ca să înțelegem această liber­tate, este nevoie să observăm relația cu ceilalți și lucrurile. Omul este, în mod esențial, o ființă fragilă. Își acoperă această fragilitate cu relații, posesii și iluzii. În fortăreața astfel construită, în care își sacrifică pe nesimțite propria libertate, omului i se pare că este în siguranță și că stăpânește. Tocmai această sigu­ranță iluzorie, stăpânirea peste un imperiu de fum, este anulată de monahi prin întregul lor arsenal ascetic. Pentru că este fragil, omul simte că nu își este suficient sieși. Există o breșă în structura sa intimă pe care încearcă să o acopere cu posesiuni felurite, cu oameni și obiecte. Aici intervine necesitatea unei experiențe ascetice, care îl poate elibera pe om de iluzii și îl poate pune față în față cu sine. Despre o astfel de experiență revelatoare vorbește Avva Pimen. Când nu mai ai nimic al tău, când ești cu totul detașat de întâlniri și de întâmplări, vulnerabilitatea proprie își arată măsura. Breșa despre care vorbeam mai devreme se evidențiază foarte clar. În limpezimea care se instalează în acest nou context devine clar și faptul cel mai important: spărtura din sufletul omului este calea sa de acces către cer. Locul acela nu se poate împlini decât prin prezența lui Dumnezeu, Care ordonează tot.

Lucrul care pare atât de ușor de făcut în cuvintele simple ale Avvei Pimen necesită, de cele mai multe ori, un parcurs de o viață. O permanentă șlefuire a atașamentelor noastre, pentru a putea face loc lui Dumnezeu. Iar după ce întâlnirea fundamentală cu Dumnezeu s-a produs, prea puțin mai contează dacă stăpâ­nești sau nu asupra urciorului din care bei apă.

Citeşte mai multe despre:   Avva Pimen