Din presa de acum 100 de ani - 1 Decembrie 1918: „Știam că va veni această zi mare!”

Anul 1922 a fost unul memorabil pentru contemporanii acelor timpuri și acest lucru s-a datorat unor evenimente devenite peste timp veritabile repere ale istoriei naționale. Un nou guvern condus de Ion I. C. Brătianu se instalase la cârma țării și avea să exercite conducerea vreme de patru ani, în care necesare și substanțiale reforme au fost întreprinse pentru consolidarea României Mari. La 15 octombrie, la Alba Iulia, în orașul lui Mihai Viteazul și al Marii Uniri din 1918, suveranii României Întregite fuseseră încoronați într-un ceremonial fastuos și, mai ales, plin de simbolism.

Actul acesta al încoronării încheia și întregea lupta unei generații care în anii 1916-1919 se jertfise în tranșeele Marelui Război pentru a-și împlini dezideratul național - unirea tuturor românilor într-un singur stat. Fusese o lungă luptă plină de greutăți, de suferințe imense în care un popor întreg aparent îngenuncheat de inamic se ridicase și își arătase forța și credința în destinul său, într-o soartă mai bună. Făurită pe câmpul de luptă și exprimată prin voința românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania, Unirea a reprezentat un vis împlinit al acelei minunate generații. Un vis care însă a mai necesitat încă o mare bătălie - aceea în planul diplomației. Astfel găsim prezentă în marile capitale ale Europei întreaga elită politică a românilor militând și obținând în cele din urmă recunoașterea și consacrarea pe plan internațional a voinței românilor.

 În 1922, la patru ani de la istoricul an al înfăptuirii României întregite, lacrimile încă mai curgeau pe obrajii orfanilor, văduvelor, invalizilor, iar nevoile și mai ales așteptările erau multe și adeseori greu de împlinit. În opinia ziariștilor, în timpul scurs de la 1918 multe dintre punctele exprimate în rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia încă așteptau să-și găsească materializarea, iar distrugerile și pagubele imense generate de luptele purtate pe teritoriul țării brăzdau ca niște adânci răni teritoriul ori sufletele oamenilor. Vinovatul principal al acestor neîmpliniri era, din perspectiva angajamentului ideologic al cotidianului care exprima punctul de vedere al celui mai reprezentativ și legitim partid al Ardealului - Partidul Național Român, „politicianismul român, cel care nu s’a gândit decât la intrigi de profit de partid şi personal”. Punctul acesta de vedere nu este singular și partizan, îl găsim și în literatura timpului, în care așteptările combatanților din tranșee la o lume mai bună și mai dreaptă de după război au fost în van. Și cea mai bună exprimare o găsim prin vocea lui Radu Comșa, eroul romanului „Întunecare” al lui Cezar Petrescu...

 Ziarul clujean „Patria” - organ de presă al partidului mai sus menționat - exprima vineri, 1 decembrie 1922, pe prima sa pagină această stare de fapt. Erau rememorate clivajele morale ale războiului și conștien­tizarea de către contemporani a faptului că ei fuseseră martori la scrierea unor mari pagini de istorie a nea­mului nostru: „Au fost în toate provinciile şi oameni mari, potriviţi evenimentelor. Au fost şi oameni mici, negustoraşi, dornici de a specula vremea aceasta a unor neînţelese prefaceri. S-au găsit idealişti, cari să preamărească virtuţile străbune şi să prevestească realizarea visului secular. S-au găsit însă şi alţi oameni mici de suflet, timizi, neîncrezători în triumful dreptăţii. S-au ridicat ziduri de eroi, ca o uriaşă baricadă împotriva năvălirii duşmane, s-au luptat voiniceşte, dându-şi sângele şi viaţa pentru mărirea patriei. Alţii, ambuscaţii, şi farsorii îşi făceau mendrele în dosul frontului. Unii munceau din greu, alţii se distrau. Unii la adăpost, bine hrăniţi, îmbrăcaţi după ultima modă. Alţii cu două boabe de fasole în gamelă, rupţi de frig şi de boale în bătaia gloanţelor duşmane. Aşa s-a făcut războiul, aşa s-a realizat marele ideal. Suntem contemporanii evenimentelor şi cunoaştem adevărul. El este aşa cum îl povestim noi. Înfrumuseţarea retorică, retuşul tabloului le va face istoria, aşa cum este obiceiul consacrat... Suntem la porţile Orientului şi se vede că suntem atrași în cursa defectelor, cari abundă în aceste părţi ale Continentului. Dacă am povesti partea morală a războiului nostru cu complicaţiile ei ingenioase, ar avea de ce râde Europa [...]

Ziua de 1 Decembre a trecut, cu toată splendoarea sa, în domeniul istoriei naţionale, iar sentimentele care au plămădit-o zac şi azi întregi şi calde în fundul sufletelor noastre ca o nezdruncinată chezăşie a viitorului patriei şi naţiunii române. Suntem neclintiţi în aşteptarea marelui viitor al neamului românesc unit în cadrele aceluiaş Stat naţional, ştiind că evoluţia firească din viaţa popoarelor şi a civilizaţiei omeneşti merge, în mod firesc şi necesar, înainte, spre desăvârşire, şi că libertăţile odată câştigate nu mai este putere pe lume care să le răpească. Ştiam că va veni această zi mare. Aşteptam numai ceasul binecuvântat când acest măreţ act naţional să iasă la lumină împins ca de puterea legilor eterne ce conduc răsăritul soarelui...”