Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Diplomaţie copilărească

Diplomaţie copilărească

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Cosmin Daniel Pricop - 30 Sep, 2010

O trăsătură caracteristică a întregii societăţi este, mai ales în ultima perioadă de timp, diplomaţia, care, cu paşi înceţi, dar siguri, şi-a făcut un loc şi în societatea neaoşă românească în ansamblul tuturor factorilor ei. Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că expresiile, alocuţiunile, articolele şi majoritatea discursurilor din ziua de astăzi poartă această amprentă a unei diplomaţii căreia nimeni nu îi cunoaşte factorul determinant, dar la care mulţi fac apel din dorinţa unei obiectivităţi, de asemenea la modă. Suntem diplomaţi pentru că trebuie să fim cât mai obiectivi, propriile opinii să depăşească impulsul unui subiectivism ce ar aduce prejudicii semenilor noştri care pur şi simplu împărtăşesc alte păreri, iar acest lucru nu este neapărat negativ, în condiţiile menţinerii unui echilibru necesar. În cazul exagerării, diplomaţia devine o complicare

inutilă a lucrurilor. La nivelul Occidentului european, diplomaţia de care aminteam mai sus marchează constant şi uneori cam exagerat cadrul şi limbajul eclesial, motiv pentru care expresiei "iubiţi credincioşi" i se adaugă o completare diplomatică - "şi credincioase", de parcă prima formulare ar fi însemnat o excludere a persoanelor feminine din respectiva alocuţiune sau predică. Bănuiesc că posibilitatea hirotoniei femeilor s-ar înscrie în aceeaşi gândire.

Anumite conotaţii religioase şi forţate ale diplomaţiei sunt vizibile sau mai bine zis audibile şi în mass-media de pe la noi, pe anumite "segmente de piaţă" în care diplomaţia ar trebui să fie ultimul lucru care să ghideze o astfel de activitate, din moment ce media de vârstă a ascultătorilor, cu excepţia părinţilor care îi însoţesc pe micuţi, este undeva între 5 şi 7 ani. Astfel, într-un anumit moment al zilei, participanţii la o anumită discuţie, care, aşa cum am spus, sunt în majoritate copii, se salută cu formule desprinse din romanele science-fiction. Nimeni nu cred că se împotriveşte stimulării şi dezvoltării imaginaţiei propriilor copii pentru că toţi doresc binele sau foarte-binele propriilor prunci, însă acest bine trebuie distins şi ales cu înţelepciune şi pedagogie. Nu este o problemă dinamizarea imaginaţiei, ci ar putea fi o problemă modul în care aceasta se întâmplă. Când copiii se salută zilnic sau îşi urează reciproc atenţia nu ştiu cărui spirit sau spirite luminătoare într-un soi de incantaţie, acest lucru poate fi interpretat corect în cheia diplomaţiei, care nu doreşte să includă nuanţe interpretabile şi care ar aduce o defavoare politicii editoriale asociindu-şi imaginea unei anumite confesiuni. În cheia realităţii însă, interpretarea ar fi mai dură, în sensul că orice demers, chiar şi mediatic şi cu atât mai mult unul destinat copiilor, trebuie să se acomodeze realităţilor pe care acesta se sprijină. Una dintre acestea: religia în şcoală, cadru în care tocmai acest sincretism religios nu are ce căuta şi care, propus în continuare, nu face altceva decât să mărturisească diplomaţia. Una copilărească.