Dor de Eminescu...

Pornind de la Evanghelia Sfântului Ioan, care spune: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, Sfântul Vasile cel Mare precizează că, omeneşte gândind, toate ale lumii acesteia au un început, o pornire, că înaintea acestor începuturi a mai fost ceva: „Începutul liniei este punctul; începutul suprafeţei este linia; începutul corpului este suprafaţa; începutul cuvântului scris sunt literele (...)”.

 Cuvântul ca atare este darul dumnezeiesc cu care e înzestrată doar persoana umană. Dacă Dumnezeu-Cuvântul S-a smerit pe Sine, făcându-Se om şi asumându-Şi toate cele ale firii omeneşti, în afară de păcat, nu ne-am putea îngădui, oare, să credem că şi în cazul cuvintelor noastre a avut loc o kenoză a Cuvântului, a Logosului, tocmai pentru ca omul să I se poată adresa Creatorului său şi să poată convorbi deopotrivă şi cu semenii lui?

 Una dintre cele mai înalte modalităţi de comunicare între noi, oamenii, este, fără-ndoială, poezia. Limbajul poetic, metaforic, este un har cu care Dumnezeu îi investeşte pe aleşii Săi dintre oameni, pentru a se apropia mai mult de înţelegerea Tainelor şi Minunilor Sale. Prin urmare, un poet autentic este într-adevăr o minune materializată a dumnezeirii! Ei bine, noi, românii, am primit o astfel de binecuvântare dumnezeiască atunci când, la 15 ianuarie 1850, ni s-a născut Mihai Eminescu!

 Zâmbeau, cu maliţie, unii domni critici literari sau doar intelectuali subțiri... care, nu prea demult, au încercat să-şi confecţioneze un soclu, e drept, din deşeuri precare!, „demitizând”, chipurile, ceea ce nu era de fapt un mit, ci o valoare autentică, de necontestat pentru spiritualitatea şi cultura românească, și nu numai... Nu ne miră nimic, dacă s-au putut scrie fraze de genul „ce a mai rămas din Eminescu astăzi, după ce a fost mortificat şi folosit în interesul tuturor, după ce (...) s-a transformat într-o bancnotă, devenind astfel marfă”? Sau „poezia lui Eminescu mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi înşiraţi în Epigonii. Nu cred că Eminescu este poetul nostru naţional şi universal”... „Se sparie gândul”!... Le-am protejat, totuşi, din compasiune creştină, numele... Poate, între timp, domniile lor îşi vor fi revizuit reprobabila ţinută cultural-literară.

Sub auspiciile naturii încă nepoluate moral, și nici altfel, și-a început așadar călătoria în lumea aceasta, într-o noapte de ianuarie, cu ger și viscol, un suflet și o minte în care Dumnezeu a pus cel mai minunat har, poezia, Mihai Eminescu. Dumnezeu-Cuvântul a sădit în această minte și în acest suflet cele mai surprinzătoare împerecheri de cuvinte din limba română, pentru a exprima minunea creației și pe Creator. În catedrala somptuoasă a pădurii, mereu în Liturghie cosmică, ascultând psalmodierea limpede curgă­toare a izvoarelor, sufletul a dospit frământătura din care, la Soarele Hristos, s-a copt prescura poeziei eminesciene. Împărtășită genera­țiilor nea­mului românesc, ea este sortită să nu se sfârșească niciodată, ci să-i fie merinde de fru­musețe, oriunde s-ar afla, fie acasă, fie peste mări și țări.

 Contactul direct cu lumea înconjurătoare, cu creația pe care Dumnezeu a desăvârșit-o îna­inte de a-l crea pe om, a născut în mintea strălucită a adolescentului și apoi tânărului Mihai întrebările fundamentale ale cunoașterii de sine, ale înțelegerii tainelor lumii și mai ales a Tainei tainelor - Dumnezeu!: „Ideea dumnezeirii s-a născut din negație, din (tot) ceea nu este spiritul nostru - atotștiutor; din ceea ce nu este brațul nostru - atotputernic; din ceea ce nu este viața noastră - infinită; din ceea ce nu este sufletul nostru - ubicuu...” O abordare din unghiul cunoașterii apofatice a lui Dumnezeu cu totul surprinzătoare și care confirmă aplecarea lui Eminescu spre studiul aprofundat, documentat asupra teologiei ortodoxe și a căilor proprii acesteia de a accede la cunoașterea lui Dumnezeu. În concret, atestarea certă a interesului și dorului de cunoaștere a Tainei-tainelor lumii - Dumnezeu!

 Dicționarul de teologie ortodoxă, alcătuit de părintele profesor doctor Ion Bria, ne oferă defi­niția apofatismului ca fiind „...calea negativă («via negativa»)... de cunoaștere, prin negare și înaintare, proprie lui Dumnezeu, Care rămâne necunoscut și necuprins în ființa Sa transcendentă (...). Apofatismul preferă să afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degrabă decât ce este (...)“.

Și Eminescu nu se oprește aici, înaintând și abordând tema din unghiul alternativ, al viziunii catafatice asupra cunoașterii lui Dumnezeu, potrivit căreia, în antiteză, Dumnezeu apare în definiție prin afirmarea a ceea ce este și are: „El e pretutindeni - are spațiul; El e etern - are timpul; El e atotputernic - dispune de întreaga energie a Universului... Omul e după asemănarea Lui. Omul reflectă în mintea lui câteștrele calitățile Lui. De aceea la-nceput era Verbul (Cuvântul) și Verbul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Verbul”...

 Treptat, în creația eminesciană, Timpul devine o temă predilectă, cu definiții copleșitoare ca putere de sugestie și noutate a expresiei literare: „Timpul - o idee care leagă faptă de faptă” (deci, mișcare). Dacă în prima tinerețe poetul a fost interesat de temporalitatea istorică în concretul ei, și chiar în relație directă cu istoria nea­mului său, înflăcărat fiind de idealul unității etno-geografice a românilor din toate provinciile românești, deziluziile provocate de sinusoidele capricioase ale istoriei, sub influența nefastă a politicianismului vremii, l-au depărtat de concretul temporalității. I-au oferit, în schimb, șansa ca, prin filtrarea mentală, a unei inteligențe de excepție, timpul istoric să devină timp filosofic, timp cosmic, timpul Genezei înseși. Astfel, de pildă, plecând de la nimicul primordial - știm că Dumnezeu a creat lumea din nimic - Eminescu, în poemul Rugăciunea unui dac, amintește coordonata Timp ca fiind expresie a energiilor necreate, care, împreună cu întreg universul, așteptau pe Cel ce - Singur - avea să le aducă la existență:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viață dătător,

Nu era azi, nici mâne, nici ieri,

nici totdeauna,

Căci Unul erau toate și totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul,

lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată...

...

El singur zeu stătut-au ‘nainte de-a fi zeii

Și din noian de ape puteri au dat scântei...

Urmează mărturisirea, fără echivoc, a lui Hristos - Mântuitor al lumii, chiar dacă nenumit ca atare, și a credinței în Înviere:

Sus inimile voastre! Cântare aduceți-I,

El este moartea morții și învierea vieții!

În Scrisoarea I-a, o altă variantă a tratării temei Genezei, Eminescu aprofundează ideea creației din nimic, dintr-o eternă pace primordială:

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,

Pe când totul era lipsă de viață și voință,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuși odihnea

Cel nepătruns.

Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută și nici minte

s-o priceapă,

 ...

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface

Și în sine împăcată stăpânea

eterna pace...

 Poetul afirmă începutul a toate prin voința Creatorului, care acționează asupra a ceva incomensurabil: punctul. Un semn care nu cu­noaște dimensiune, ci doar mișcarea care îi este impusă de un Creator - energie, mișcare și lucrare! Efectul este imediat și concret:

Dar de-odată-un punct se mișcă... cel dintâi

și singur. Iată-l,

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.

Consecința directă:

De-atunci negura eternă se desface în fâșii,

De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...

Iată-l născut pe Atunci! Timp încă nedespletit în trei. Un atunci primordial și unic. Dar, odată eliberat din energiile necreate, Timpul începe să cunoască delimitări:

Cu mâne zilele ți-adaugi,

Cu ieri viața ta o scazi

Și ai cu toate-acestea-n față

De-a pururi ziua cea de azi...

Și un surprinzător de pragmatic „carpe diem”, trăiește clipa, o clipă cantonată în concretul percepțiilor materiale:

Floare de crâng,/ Astfel viețile

Și tinerețile/Trec și se stâng.

Orice noroc/Și-ntinde-aripele,

Gonit de clipele/Stării pe loc.

...

Nu e păcat/ Ca să se lepede

Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?...