Dreptul câinilor la pâinea fiilor

Evanghelia duminicii următoare descrie întâlnirea Domnului Hristos cu o femeie cananeancă, care provenea dintr-un neam străin de poporul evreu, și prin urmare privită cu oarecare dispreț de cei consi­derați „copiii lui Avraam”. Cu toate acestea, vedem din pasajul scurt de la Matei 15, 21-28 că ea știa foar­te clar că Iisus Hristos este Mesia, și Îi spune Acestuia că fiica ei este chinuită de un demon, cerându-I vindecare. La început, pare că Domnul nu este convins că trebuie să o ajute. El spune că misiunea Sa se adresează numai poporului ales, folosind o imagine referitoare la Păstorul care păzește numai oile lui Israel, precum și referința mai dureroasă la pâinea copiilor care nu trebuia sub nici o formă aruncată câinilor. Femeia insistă însă în cererea ei, și dove­dește tenacitate și inteligență ie­șite din comun prin cunoscuta replică, „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Hristos Domnul o laudă pentru credința și insistența ei și îi oferă vindecarea fiicei sale chinuite de demon. Pare că aceasta a fost o lecție pentru ucenicii Domnului, pentru că în continuarea narațiunii evanghelice Domnul Își continuă misiunea într-o zonă locuită preponderent de non-evrei unde face multe vindecări („Şi mulţimi multe au venit la El, având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat”, v. 30), și săvârșește minunea înmulțirii a „șapte pâini și puțini peștișori” pentru a hrăni o mulțime istovită (vv. 31-39).

Întâlnirea cu femeia cananeancă se înscrie în capitolul 15 din Evanghelia după Matei care este foarte ofertantă tematic pentru că prezintă confruntarea dintre Domnul Hristos și mentalitatea iudaică. Capitolul debutează cu fariseii și cărturarii care vin la Mântuitorul să Îi reproșeze că ucenicii Lui încalcă tradiția privind spălarea rituală dinaintea meselor. Iisus Domnul le întoarce reproșul, spunând că criticii Săi cinstesc mai mult datina sau tradiția lor decât Legea lui Dumnezeu, arătând cum printr-o datină ei se degrevau de porunca cinstirii părinților, concluzionând: „Aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră” (v. 6). De asemenea, Domnul spune că omul nu este necinstit de ce intră în gura lui, efectiv de materie, ci de ceea ce iese, adică de intențiile izvorâte din inimă, „căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (v. 19). În această confruntare cu fariseii care sunt scandalizați, se introduce episodul cu femeia cananeancă care este punerea în practică a învățăturii Domnului privitoare la supremația Legii lui Dumnezeu față de datină sau cutuma inventată de om.

Femeia cananeancă care se apropie de Hristos s-a arătat a fi gălăgioasă și insistentă căutând vindecarea fiicei sale, deosebindu-se oarecum de imaginea fariseilor și cărturarilor care s-au apropiat de Mântuitorul cu reproșuri și au plecat scandalizați sau smintiți. Ea însă arată că este totuși și înțeleaptă, umilă și trează spiritual. Unii comentatori rețin că în Evanghelia după Matei, în alte contexte asemănătoare (Matei 13, 1-2; 14, 13-14, 34-36), Hristos Domnul nu a refuzat cererea sau solicitarea cuiva de a fi ajutat de El. În continuare Domnul descoperă că misiunea Lui este îndreptată numai spre poporul lui Israel. El îi spune femeii ceva ce poate părea prea dur pentru sensi­bi­litățile moderne. Conform Domnului, faptul ca El să vindece fiica femeii cananeence ar fi ca și cum ar arunca pâinea fiilor câinilor. În loc să se simtă jignită, femeia înțelege imediat analogia. Fiii reprezintă poporul ales al lui Israel, pâinea este lucrarea mântuitoare a lui Hristos care presupunea exorcizarea demonilor din oameni și din creație, iar câinii sunt neamurile păgâne. Hristos pare că îi spune că hrana, pâinea, are un scop și are și un primitor primar și este o obligație să fie folosită corect: „Nu este bine să iei...” Hristos exprimă aici în chintesență mentalitatea iudaică, a fariseilor și cărturarilor cu care Se întâlnise la începutul capitolului, și care Îi reproșau că ucenicii nu țin corect datinile. Discuția cu femeia are o valoare teologică pentru că arată cine interpretează corect cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu, Iisus sau reprezentanții Legământului vechi. Iar răspunsul la această chestiune vine tocmai de la femeie care nu este descurajată de aparentul refuz al Domnului. Ea nu se confruntă cu poziția Domnului privind misiunea Sa, nu încearcă să răstoarne starea de fapt, ci ea răspunde că și câinii mănâncă resturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Prin această afirmație arată că și ea este vrednică de milă și compasiune fără a nega ceea ce Domnul a spus privitor la folosirea corectă a misiunii Sale și a lucrării mântuitoare care îi avea ca beneficiari principali pe evrei.

Domnul Hristos vede foarte mare credință în răspunsul ei și în abilitatea de a ieși din această situație umilitoare. Ea reafirmă că El este Mântuitorul și sugerează că El poate ajuta pe oricine dorește chiar și folosind „fărâmiturile” puterii Sale.

Această temă a interpretării corecte a cuvintelor și lucrării lui Dumnezeu arată că mentalitatea religioasă exprimată de farisei subjuga propriilor interese omenești Legea lui Dumnezeu și o completa sau schimba cu datini și practici, iar misiunea mântuitoare a Domnului are o arie mai mare de manifestare și privește mai mult intențiile ascunse ale inimii, starea sufletească, intensitatea credinței și o anumită trezvie spirituală.

Dintre toate lucrările duhovni­cești care pot contribui la această înviere spirituală a omului, rugăciunea insistentă și smerenia par a se evidenția cel mai mult din acest episod biblic.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să luăm seama la credința și la smerenia ei. Căci Hristos a numit pe evrei copii, iar ea nu s-a mulțumit cu atât, ci chiar i-a numit stăpâni, arătând cât de departe era de a se fi supărat pentru laudele aduse altora. Ea a spus: «Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor». Privește înțelepciunea femeii! Nu a îndrăznit să spună nici măcar un cuvânt împotriva altcuiva, căci nu o durea dacă altul era lăudat și nici nu s-a revoltat dacă a fost mustrată. Pri­vește statornicia sa! Când Domnul i-a răspuns: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor», ea a zis: «Da, Doamne». El i-a numit copii, iar ea i-a numit stăpâni. Hristos a rostit numele de câine, iar ea a vorbit despre ceea ce face câinele. Vedeți smerenia acestei femei?”

Rugăciunea smerită a acestei femei, așa cum spune Sfântul Cuvios Sofronie Saharov în alt context, dar care se potrivește oarecum acestei imagini evanghelice, o duce într-o zonă „ce se află dincolo de hotarele înţelepciunii înţelepţilor şi ale ştiinţei celor învăţaţi (cf. I Cor. 1, 19)”, și ne arată cum și pentru noi rugăciunea „devine o putere care uneşte duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu, care ne dă sentimentul prezenţei vii a veşniciei înlăuntrul nostru”.