Ne vine greu să înțelegem atunci când oamenii aleg să nu facă nimic într-o situație dată. Atunci când refuză efectiv să ia decizia de a acționa, iar, uneori, fără să mai aștepte un rezultat, abandonează problema definitiv. În ochii celor care acționează indiferent de consecințe, omul care temporizează lucrurile, care împiedică deliberat exercitarea unei alegeri câtă vreme lucrurile nu s-au limpezit complet, este considerat un laș, un neputincios, o persoană vrednică de dispreț. Istoria însă nu ne minte niciodată: de multe ori tocmai cei care și-au păstrat cumpătul până în ultima clipă, fără a ceda presiunilor exercitate de oamenii din jur, de contextul evenimentelor sau de propriile impulsuri, au fost cei care au și transformat marile probleme în oaze imense de reușite. Ne aducem aminte, de exemplu, de faimosul conducător roman Fabius Maximus, cel care, prin strategia sa de amânare deliberată a războiului cu generalul cartaginez Hannibal, a reușit să câștige un conflict care amenința să pună capăt Romei antice și dezvoltării acesteia într-un mare imperiu. Și-a câștigat porecla de „Cunctator” - cel care amână - dar o putem considera o glumă la adresa lui sau un omagiu pentru răbdarea și strategia, pentru planificarea impecabilă și priceperea de care a dat dovadă?
Dubla mișcare a smereniei
În actul smereniei există, simultan, o mișcare de coborâre de sine și una de înălțare. Cele două mișcări născute din smerenie sunt evidențiate limpede de avva Ioan cel Pitic, în apoftegma 20: „«Avva Ioan a întrebat: Cine l-a vândut pe Iosif?». Un frate a răspuns: «Fraţii săi». Bătrânul zice: «Nu, smerenia lui». Căci putea să le spună: «Sunt fratele vostru», şi să-i înfrunte. Dar a tăcut, smerenia l-a vândut. Şi tot smerenia l-a făcut mare dregător în Egipt»”. Prima mișcare este cea descendentă, de coborâre, în care omul își asumă vicisitudinile contextuale, fără împotrivire și fără ezitare. Consecința acestei suferințe asumate este ridicarea. Relația dintre cele două nu este însă niciodată una de strictă cauzalitate.
Între mișcarea descendentă și cea ascendentă intervine amplul joc al libertății lui Dumnezeu și al libertăților umane. Totuși, cea dintâi mișcare kenotică este asemenea unei răstigniri care te trece prin moarte către înviere. Logica smereniei este cea a piramidei inversate, vârful căreia devenit bază este Însuși Hristos, smerenia Sa fiind modelul și temelia tuturor celorlalți care înaintează în smerenie, coborând astfel către El. Logica smereniei se dovedește a fi, deci, una paradoxală. În contextul ei, înălțarea de sine este sinonimă căderii, în vreme ce micșorarea și disprețuirea de sine sunt ridicarea, căci zice Domnul: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11). Dacă la început mișcarea de coborâre („să te vezi pe tine mai prejos de orice făptură”, Sisoe 13) este singulară, ridicarea în diferite poziții de autoritate nu o anulează. Aceeași logică paradoxală funcționează în continuare, cel smerit se învrednicește să-i conducă pe ceilalți, fără ca aceasta să-i altereze raportul cu lumea și să îl determine să își înceteze exercițiul ascetic al osândirii de sine.
Paradoxul smereniei reiese din exclamația unui părinte privindu-l pe același avvă, Ioan cel Pitic, pe care l-am citat mai devreme: „Cine este [acest] Ioan care, prin smerenia lui, ţine întreaga Sketis în degetul său mic?” (Ioan cel Pitic 36). Sursa autorității sale bulversante nu se regăsește în altă parte decât în smerenia sa, al cărei gând principal, cu adevărat greu de purtat, este acela de a se vedea pe sine mai jos decât orice făptură (Sisoe 13).
Într-un anume sens, smerenia înseamnă să te cobori în adânc, să te așezi la baza întregii creații, să privești de jos în sus. Iar dacă reușești în mod autentic această mișcare de răsturnare, vei regăsi o paradoxală perspectivă, altminteri inaccesibilă.
.jpg)
