Dubla mișcare a smereniei

În actul smereniei există, simultan, o mișcare de coborâre de sine și una de înălțare. Cele două mișcări născute din smerenie sunt evidențiate limpede de avva Ioan cel Pitic, în apoftegma 20: „«Avva Ioan a întrebat: Cine l-a vândut pe Iosif?». Un frate a răspuns: «Fraţii săi». Bătrânul zice: «Nu, smerenia lui». Căci putea să le spună: «Sunt fratele vostru», şi să-i înfrunte. Dar a tăcut, smerenia l-a vândut. Şi tot smerenia l-a făcut mare dregător în Egipt»”. Prima mișcare este cea descendentă, de coborâre, în care omul își asumă vicisitudinile contextuale, fără împotrivire și fără ezitare. Consecința acestei suferințe asumate este ridicarea. Relația dintre cele două nu este însă niciodată una de strictă cauzalitate.

Între mișcarea descendentă și cea ascendentă intervine amplul joc al libertății lui Dumnezeu și al libertăților umane. Totuși, cea dintâi mișcare kenotică este asemenea unei răstigniri care te trece prin moarte către înviere. Logica smereniei este cea a piramidei inversate, vârful căreia devenit bază este Însuși Hristos, smerenia Sa fiind modelul și temelia tuturor celorlalți care înaintează în smerenie, coborând astfel către El. Logica smereniei se dove­deș­te a fi, deci, una paradoxală. În con­textul ei, înălțarea de sine este sinonimă căderii, în vreme ce mic­șo­rarea și disprețuirea de sine sunt ridicarea, căci zice Domnul: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11). Dacă la început miș­carea de coborâre („să te vezi pe tine mai prejos de orice făptură”, Sisoe 13) este singulară, ridicarea în diferite poziții de autoritate nu o anulea­ză. Aceeași logică paradoxală func­ționează în continuare, cel smerit se învrednicește să-i conducă pe cei­lalți, fără ca aceasta să-i altereze raportul cu lumea și să îl determine să își înceteze exercițiul ascetic al osândirii de sine.

Paradoxul smereniei reiese din exclamația unui părinte privindu-l pe același avvă, Ioan cel Pitic, pe care l-am citat mai devreme: „Cine este [acest] Ioan care, prin smerenia lui, ţine întreaga Sketis în degetul său mic?” (Ioan cel Pitic 36). Sursa autorității sale bulversante nu se regăsește în altă parte decât în smerenia sa, al cărei gând principal, cu adevărat greu de purtat, este acela de a se vedea pe sine mai jos decât orice făptură (Sisoe 13).

Într-un anume sens, smerenia înseamnă să te cobori în adânc, să te așezi la baza întregii creații, să privești de jos în sus. Iar dacă reușești în mod autentic această mișcare de răsturnare, vei regăsi o paradoxală perspectivă, altminteri inaccesibilă.