Duhovnicul - lucrătorul dumnezeieștii iubiri în inima ucenicului (II)

Citește și: Duhovnicul - lucrătorul dumnezeieștii iubiri în inima ucenicului (I)

După învățătura Sfântului Nicodim Aghioritul, preotului duhovnic îi revine îndatorirea de a-i învăța pe credincioși să-și mărturisească păcatele din proprie inițiativă, fără a aștepta prea mul­te întrebări, întrucât, spre deosebire de tribunale, unde este pedepsit cel ce este arătat vinovat, la acest ceas al mărturisirii, cel ce-și arată de la sine păcatele este iertat. Acest lucru îl îndeamnă și profetul: „Fă tu însuți socoteala, ca să te dezvinovățești” (Isaia 43, 26). Este foarte important ca fiii duhovnicești să conștientizeze că mărturisirea păcatelor nu trebuie amânată și nicidecum evitată.

Penitentul se pocăiește luând aminte la evoluția și treptele păcatului, începând de la primele forme, de la simplul gând, neluat uneori în seamă, până la starea cea mai gravă. După ce preotul duhovnic identifică sufe­rin­ța și oferă sfaturile necesare, urmează stabilirea canonului sau epitimiei, cu alte cuvinte, găsirea leacului, a medicamentului potrivit, deosebit de important pentru vindecarea sufletului. Pentru această lucrare, duhovnicul trebuie să aibă însușiri cu totul deosebite, căci, oricât de grea și de anevoioasă ni se pare arta medicinii, zice Sf. Grigorie Teologul, „tot mai greu este să studiezi și să vindeci moravuri, pasiuni, vicii și înclinări rele”. De aceea, se cere duhovnicului ca, prin înțelepciune și îndemânare, să fie asemenea medicului către care bolnavul se îndreaptă cu toată încrederea că îi va identifica boala și-i va prescrie tratamentul corespunzător.

În scaunul de spovedanie, precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, stă me­­dicul, care tămăduiește, iar nu jude­cătorul, care osândește; aici nu se cere pedepsirea păcătosului, ci vindecarea lui, prin iertarea păcatelor.

Acesta este și motivul pentru care epitimia, care trebuie aplicată în moduri particularizate, este lăsată la apre­cierea duhovnicului, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: „Vinde­carea să se hotărască nu după timpul pe­nitenței, ci după chipul pocăinței” (Can. 2), adică, în primul rând, duhov­nicul „să cerce roadele pocăinței, fiind­că negreșit, nu după timpul de peniten­ță le judecăm pe unele ca acestea, ci ținem seama de felul pocăinței” (Can. 84 al Sf. Vasile cel Mare). Discernământul preotului, luminat de Duhul Sfânt, stabilește cât și ce medicament este necesar spre a tămădui sufletul penitentului.

La fel de importantă este și îndrumarea Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la epitimii: „Epitimia să nu se dea simplu, după cantitatea păcatului, ci să se aibă în vedere și intenția celor ce păcătuiesc, ca nu cumva voind să cârpești ceea ce s-a rupt, mai mare să fie crăpătura, și străduindu-te să îndreptezi ceea ce a căzut, să faci căderea mai mare... ci bine cercetând lucrurile... preotul să aplice cele cores­punzătoare, ca nu cumva străduința lui să fie zadarnică (Sf. Ioan Gură de Aur, Îndrumări pentru duhovnici).

Principiul general după care s-au condus Sfinții Părinți în stabilirea normelor privitoare la raportul dintre păcate și epitimii a fost acela că, în nici un caz, prin aplicarea epitimiilor, nu trebuie să i se răpească penitentului dorința îndreptării, nădejdea mântuirii. Duhovnicul trebuie să reprezinte dragostea părintească pentru fiul care a greșit și să exprime în cel mai înalt grad porunca Mântuitorului: să vă iubiți unul pe altul, după cum Eu v-am iubit pe voi.

Cel din urmă moment al actului mărturisirii este dezlegarea, care constă în iertarea păcatelor. Dezlegarea de păcate este lucrarea tainică a Mântuitorului, prin puterea ce-i este dată duhovnicului.

Dezlegarea se dă tuturor celor ce dove­desc căință, sinceritate, o înțe­le­gere corectă a propriei stări sufletești și dorință de îndreptare. Oricât de mare ar fi păcatul și oricât de aspru ar fi canonul dat, prin epitimie, duhov­ni­cul urmărește vindecarea sufletului de urmările păcatului și împărtășirea cu Hristos Cel euharistic.

În perspectiva acestor principii, duhovnicul nu are voie să respingă pe păcătosul ce se întoarce la Biserică, făcând dovada unei pocăințe sincere. Canonul 52 apostolic spune: „Episcopul sau presbiterul care nu primește pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl lea­pădă, să se caterisească, căci mâh­nește pe Hristos, Cel ce a zis: bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește...”

În Taina Spovedaniei, totul trebuie gândit în cheia pierderii și a regăsirii: penitentul vine la scaunul de spovedanie pentru a se smeri pe sine, pentru a renunța la sine și a se încredința cu totul duhovnicului, pentru ca, în urma dezbrăcării de sine și a dezlegării, să se regăsească în chip autentic. Duhov­nicul devine, în acest cadru, responsa­bil de venirea întru sine a credinciosului. Lepădarea de sine și îmbrăcarea în veșmântul luminos al lui Hristos, sub directa îndrumare a părintelui duhovnicesc, reprezintă adevărata revenire întru sine, pregătirea propriului sine întru Hristos.

Libertatea duhovnicului de a pro­nun­ța dezlegarea de păcate nu este, prac­tic, limitată de nimic, afară de cu­vintele Domnului, care precizează că „orice păcat și orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32).

După spovedanie, cea mai importantă îndatorire a duhovnicului este păstrarea secretului spovedaniei, însoțită de datoria de a se ruga pentru fiul duhovnicesc, ca să biruie păcatul și, ajutat de canon, să se înalțe din mor­mântul deznădăjduirii către „Paș­tile” mult dorit al unei viețuiri bineplăcute lui Dumnezeu.

Cel care a divulgat ceva din mărtu­ri­sirea unui penitent, indiferent cine ar fi el, pierde Preoția. Referindu-se la această taină, Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, învață: „Pe unul care a spus ceva de la spovedanie, chiar dacă nu l-a caterisit episcopul, pe acela îl caterisește Duhul Sfânt”. Canoanele ce cuprind această obligație sunt în număr de trei: Can. 132 Cartagina, Can. 34 al Sfân­tului Vasile cel Mare și Can. 28 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul, suficiente însă pentru a statornici această problemă.

Niciodată însă nu este îngăduit în vreo împrejurare să se vorbească despre păcatele auzite la spovedanie. Duhovnicul care promovează astfel de practici nu mai rămâne de fapt duhov­nic, neînțelegând nimic din taina pater­nității duhovnicești. Adevăratul părinte niciodată nu face cunoscute rănile și slăbiciunile propriului fiu, ci face tot ce poate spre a le îngriji și tămădui cu discreție.

Duhovnicul va cere Desăvârșitului Duhovnic, Hristos Dumnezeu, Care a iertat fără a umili și a ridicat fără a jigni, putere pentru a-l susține pe cel spovedit prin sfaturi părintești și prin rugăciune stăruitoare. În ceea ce pri­vește Taina Mărturisirii, aceasta rămâne taină... Preotul o ia cu el dincolo de mormânt, după învățătura arătată de Domnul, Care i-a spus lui Ieronim în pustiul Betleemului: „Dă-mi acum păcatele tale, să ți le iert”.

Un duhovnic atonit, părintele Dionisie de la Colciu, originar din satul botoșănean Vorniceni, spunea: „Toți am venit pentru mântuire în mănăstire, dar ispititorul e viclean și ne înșală cu fel de fel de meșteșuguri. Primejdia este că fiecare se întărește în voia sa și spune: «Numai cum știu eu este mântuirea, nu altfel». Unul ca acesta și de-ar auzi toate sfaturile Bisericii de la cineva, adică să-l sfătuiască cineva, Adevărul tot nu va primi, ci va zice: «Numai eu știu ce este bun»”.

Sfântul Filaret al Moscovei (†1867) spunea: „Dați-mi duhovnici buni și voi schimba fața lumii”.

Marele Duhovnic este Hristos. Cei­lalți duhovnici trebuie să privească me­reu la El, la felul cum i-a primit și vin­decat pe toți cei întâlniți pe cale, în timpul mântuitoarei Sale propovăduiri pământești. De duhovnici buni are nevoie și lumea de astăzi, mănăsti­rile și parohiile deopotrivă, dar și de credin­cioși care să asculte de cuvântul acestora.

Virtutea fundamentală a duhovnicului, care ar trebui să-l însoțească me­reu, este adânca smerenie. Duhovnicul bun nu se laudă cu nevoința sa și nici cu vreun dar pe care l-a primit de la Dumnezeu. El trebuie să fie absorbit în efortul lepădării de sine, spre a așeza Cuvântul lui Dumnezeu în inima fiului duhovnicesc.

Din acest motiv, duhovnicii mari își fac mormintele în cimitir și nu în biserici.

Părintele Paisie Olaru, poate cel mai mare călugăr român de la Sfântul Calinic încoace, a fost îngropat în cimitir, dar va veni vremea când osemintele sale vor fi aduse în biserică, asemenea moaștelor sfinților.

Smerenia lui se manifesta mereu, dar mai ales atunci când, fiind întrebat ce e rugăciunea inimii, el răspundea că nu a auzit de ea, deși era evident un practicant al Rugăciunii lui Iisus.

Duhovnicul bun se roagă mult pentru ucenici, îi pomenește la Sfânta Liturghie și zice cu nădejde: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici”.

În loc de concluzii, adaug câteva cuvinte la care am reflectat în decursul anilor:

Duhovnicul bun nu vorbește pe la col­țuri.

Duhovnicul bun nu-i vorbește de rău pe alții; nu face categorisiri și ierarhizări pripite.

Duhovnicul bun nu-i învață pe credincioși să fie gălăgioși, să facă demonstrații, să semene vânt și să culeagă furtună.

Duhovnicul bun nu face declarații publice pentru a lovi Biserica. Atunci când are nemulțumiri, i le spune lui Dumnezeu, în rugăciune.

Duhovnicul bun se bucură cu cei ce se bucură și plânge cu cei ce plâng...

Duhovnicul bun iartă, nu judecă, pentru că judecata este a Judecătorului din ceruri.

Duhovnicul bun îl iubește pe păcătos, chiar dacă nu-i de acord cu păcatele lui.

Duhovnicul bun știe că virtuțile se clădesc pe temelii de piatră, așa că îi învață pe ucenicii săi să zidească pe temelie bună, de argint, aur, pietre prețioase și nu de lemn, nisip sau trestie.

Duhovnicul învață că pocăința se lucrează în taină, nicidecum în văzul oamenilor.

Duhovnicul bun învață că pocăința se încheie la mormânt; până acolo trebuie să luptăm și să ne ridicăm, indiferent de câte ori cădem.