Dumnezeu stă ascuns în smerenie

Să nu se amăgească cineva că, fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia de unde au căzut îngerii!

Urâtă şi necurată patimă este mândria! Toate relele pescuiesc în balta aceasta! Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! Îi ia darul întreg, ca să se poticnească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.

Îl părăseşte, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului, îl lasă rătăcit şi haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare şi nici discernământul conştiinţei. E adevărat ce spun unii Sfinţi Părinţi: „Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat“. Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.

Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea şi cu grozavele împrejurări ale vieţii, dar mândria nu se poate apăra cu nimic! Ea are nesuferita cutezanţă să stea lângă orice virtute şi chiar, la cine poate, se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit şi, întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: „E smerit mândruleţul!“.

Fiind atât de primejdioasă şi atât de prezentă la toate vârstele şi rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat, căci şi în el se ascunde Hristos, şi chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar şi convenţional, şi acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.

E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că, cine ştie, harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte mai mult în cei simpli şi nebăgaţi în seamă. Pleacă-te măcar pentru smerenie trupească, cum se zice, şi vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăieşti şi să te vezi şi te vei convinge în drumul vieţii că înţelepciunea stă sigur mai mult unde este smerenie, pentru că acolo este Dumnezeu.

Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreaţă numai prin două cuvinte: „Eu sunt...“ şi, căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că, fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia de unde au căzut îngerii!

Dar smerenia nu are cum să vină singură, fără ca tu, în mersul duhovnicesc al vieţii, să cugeţi că nu poţi nimic fără darul lui Dumnezeu. Mântuitorul spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic!“, iar Canonul 124 din Cartagina zice: „Şi dacă totuşi cineva zice că poate ceva - fără Hristos -, anatema să fie“.

Frate, nu ştii că, dacă eşti cu păreri de sine, mândru, eşti părăsit de ajutorul lui Dumnezeu?! Căci zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Gândeşte-te, deci, că fără harul lui Dumnezeu eşti praf şi cenuşă. Şi dacă socoţi că ai fost răbdat până acum şi aşa va fi mereu, ia aminte, cu mare teamă, că Dumnezeu îndelung rabdă, dar şi înainte apucă!

Fiule, în singurul timp al acestei vieţi, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, caută să te smereşti, că numai aşa dai valoare acestor frumuseţi ce ţi le-ai căpătat, ca să nu fie aceste bogăţii sufleteşti - vai! - pieirea ta în foc. Ia aminte, frate, că dacă vei cugeta că Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, că vei muri, el, cugetul, te va învăţa ce să faci, ştiind că în ce te va găsi - Hristos -, în aceea te va judeca.

Fără de smerenie nu este nici o nădejde de mântuire! Şi „dacă n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să pricepi că ai oarecare înălţare în inima ta“. Dar să înţelegem că Domnul ne cere atât de puţin pentru ca să moştenim împreună cu El!... Umilinţă, umilinţă şi iar umilinţă! (pr. Arsenie PAPACIOC, Convorbiri duhovniceşti)