Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Eminescu, lângă mormântul mamei

Eminescu, lângă mormântul mamei

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei
Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 15 Iun, 2021

Comemorăm 132 de ani de la înveș­nicirea lui Eminescu, și pentru că anul în curs a fost închinat de Patriarhia Română drept „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul”, să ne amintim de cea care l-a născut pe „omul deplin al culturii române”: Raluca Eminovici, născută Iurașcu.

Raluca Iurașcu a văzut lumina zilei în 1816, în satul Joldești din ținutul Botoșanilor, ca al treilea din cei nouă copii ai stolnicului Vasile Iurașcu și ai Paraschivei, născută Donțu. Provenind dintr-o familie boierească ale cărei rădăcini coboară adânc în istorie, regăsindu-se încă din timpul Mușatinilor, Vasile a stăruit ca toate odraslele lor să învețe carte: cei trei băieți, Iorgu, Costache și Ioan, la Cernăuți, iar fetele, după obiceiul vremii, acasă, cu vreun preparator local sau poate deprinzând scrisul și cititul de la unul dintre frații mai mari școliți. Ne reține atenția evlavia deosebită a întregii familii: șase din cei nouă copii ai stolnicului Vasile au hotărât să se călugărească (arhimandritul Iachint, monahul Calinic, monahiile Olimpiada, Fevronia, Maria și Safta). Una din verișoarele Ralucăi, Ruxandra, fiica lui Iorgu Iurașu, s-a căsătorit cu căminarul Atanasie Gosan, unul din ctitorii de seamă ai Schitului Vovidenia-Neamț. După moartea acestuia, Ruxandra s-a călugărit la Mănăstirea Văratic, cu numele de Epraxia. Chiar dacă nu a urmat drumul celorlalți șase frați, sau al verișoarei, Ralu, cum o alintau acasă, s-a arătat o fire introvertită și foarte religioasă, dovadă că a cumpărat din banii ei de zestre bisericuța din lemn pe care a adus-o pe moșia de la Ipotești.

În 1840, Raluca s-a căsătorit cu Gheorghe Eminovici, având un mariaj de 36 de ani, destul de greu, după spusele lui George Călinescu. Nu i-a venit ușor, căci căminarul Eminovici era un om aspru, neînduplecat adeseori, ba chiar violent. Simțul profund matern al Ralucăi se vede și din dragostea și jertfa cu care și-a crescut cei zece copii, din unsprezece aduși pe lume; una dintre fete, Ruxandra, a murit la doar câteva zile. Șerban, primul copil al familiei, născut în 1841, și-a făcut studiile la Cernăuți și Viena, devenind medic și profesând la Berlin; în 1874, la 33 de ani, a decedat, doborât de tuberculoză. Nicolae, al doilea copil, venit pe lume în 1843, a învățat la Cernăuți, apoi la Sibiu, urmând studii de Drept; a lucrat la biroul cunoscutului avocat Emmerich Christian din Timișoara, dar, îmbolnăvindu-se, s-a întors la Ipotești în 1881; a murit la scurt timp după tatăl său, în 1884. Gheorghe, al treilea copil, s-a născut în 1844; a învățat în capitala Bucovinei, ca și frații săi, după care a urmat o școală militară în Prusia; și-a întrerupt cariera din pricina tuberculozei, s-a întors la Ipotești, unde a decedat în 1873, la numai 29 de ani. Ruxandra, al patrulea copil și prima fată a familiei, a văzut lumina zilei în 1845, dar foarte curând după ce a primit grabnic botezul, a murit. Peste un an, în 1846, Raluca a dat naștere celui de-al cincilea vlăstar, Ilie; la rândul lui, a învățat la Cernăuți, urmând ulterior cursurile Școlii de Medicină a renumitului doctor Carol Davila din București. Din nefericire, și el s-a îmbolnăvit de o altă necruțătoare maladie, tifosul, murind în 1863, la doar 17 ani. În 1848, familia Eminovici este binecuvântată cu a șasea plămadă, a doua fată, Maria; din pricina unor complicații medicale, a decedat la nici 8 ani, în 1856. În 1850, Dumnezeu S-a milostivit spre jertfelnica mamă, dăruindu-i-l pe al șaptelea copil - atins de aripa geniului, Mihail, nefericele poet, mort și el la numai 39 de ani, în 1889. În 1851 a venit pe lume Aglae, al optulea prunc; ea și-a făcut o strălucită carieră muzicală la Cernăuți, devenind o foarte talentată pianistă, concertând adesea cu Ciprian Porumbescu. A trecut la cele veșnice la vârsta de 49 de ani, în 1900. În 1854, Raluca l-a născut pe al nouălea copil, Harieta, care a purtat crucea suferinței încă de la naștere, având o deficiență locomotorie. În ultimii ani de viață s-a dedicat îngrijirii fratelui Mihai; a murit la doar 35 de ani, la câteva luni după decesul poetului, în octombrie 1889. În 1856, Raluca l-a adus pe lume pe Matei, penultimul copil; după absolvirea școlii gimnaziale din Cernăuți, acesta a urmat Institutul Politehnic din Praga, intrând apoi în cariera militară; este singurul care a moștenit gena longevității tatălui său, Gheorghe: a trecut la cele veșnice în 1929, la vârsta de 73 de ani. Al 11-lea copil, Vasile, a murit prematur, nereținându-se nici anul nașterii, nici cel al decesului.

Cu atâția prunci, cu atâtea destine frânte pe care le-a plâns cu sufletul zdrobit de durere, cu atâta suferință, Raluca s-a topit pe picioare, încercând adesea să mai și îndulcească intran­sigența soțului („om de modă veche, violent și autoritar”, după cum îl descria criticul literar George Călinescu), manifestată îndeosebi în educația copiilor. Jertfa și iubirea nețărmurită ale mamei l-au făcut pe poet să-i poarte o dragoste aparte. Despre tatăl său nu prea pomenea, în schimb, găsim, ce-i drept, sporadice, stihuri închinate mamei: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi”; „De mi-a fost maica dragă-n lume/ Închis-au ochii trecători…”. Dacă la înmormântarea tatălui nu a participat, poetul nu putea lipsi de la cea a mamei, jelind-o cu cea mai adâncă simţire. La mijlocul verii lui 1876, suferinţa Ralucăi, în vârstă de 60 de ani, s-a acutizat: era bolnavă de cancer. La 13 august, înainte de Adormirea Maicii Domnului, a adormit şi mama lui Eminescu. Răvăşit, cu ochii cei negri ca tăciunele năpădiți de amare lacrimi, Eminescu îşi plângea mama. A făcut-o lângă sicriu, dar şi pe urmă, când, după spusele sătenilor din Ipoteşti, venea la ţintirim, stând în prelungă reculegere. Chiar în anul în care mama a trecut la cele veșnice, îndureratul poet a înmuiat pana în lacrimi şi a scrijelit cu ea pe hârtie câteva stihuri născute de doruri nesfârșite:

 

Pe maică-mea sărmana atâta am iubit-o

Şi totuşi când pe dânsa cu țărână-a acoperit-o,

Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

Şi aş fi vrut cu dânsa să mă puie-n groapă [...]

Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

Şi rătăcit la minte strigam unde eşti, mamă?

Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu

Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.

(Mihai Eminescu, poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!, 1876)

 

Apropiații poetului au amintit adeseori că, atunci când venea vorba de mama, Eminescu manifesta o vizibilă durere că o pierduse la o vârstă oarecum nepotrivită, când încă avea multă nevoie de dragostea și rugăciunile ei; ce tânăr de doar 26 de ani, cât împlinise poetul în anul morții celei ce-i dăduse viață, nu simte acut dorința de a-și avea mama în preajmă? I.L. Caragiale a însemnat o astfel de mărturie: „L-am întrebat pe Eminescu dacă mama lui trăiește. După aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înțeles că de moartea ei se legau niște amintiri crude, nu numai dureroase, dar și neplăcute”. Bunul său amic, Ioan Slavici, afirma: „Pe Eminescu l-am auzit vorbind cu înduioșare doar când era vorba de mama lui”. Nemțoaica Mite Kremnitz, căreia poetul îi predase lecții de gramatică a limbii române, a consemnat, legat de acest subiect: „Încercam câteodată să-l aduc a-mi povesti despre familia sa, dar nu se învoia, căci părea ca o frunză desprinsă din ramura care-o purtase, de pomul care-o hrănise. Doar în câteva rânduri îmi povestea doar de mama sa de care îi era tare dor”.

Discretă, evlavioasă și jertfelnică, Raluca Eminovici rămâne în conștiința tuturor celor ce-l cinstesc pe genialul său fiu drept o femeie aparte, care a știut, cu blândețe și nețărmurită dragoste, să se jertfească pentru familie, pentru credință și pentru bunăstarea copiilor ei. De bună seamă, nu avea conștiința că a născut un geniu, dar, dacă ne gândim că a trăit viața tuturor celor 11 copii ai ei, dăruindu-le fiecăruia câte o fărâmă dintr-a ei, confundându-se cu bucuriile, dar mai ales cu suferințele și dramele lor, avem toată nădejdea că Dumnezeu a primit-o în iubirea și lumina pregătită celor ce știu să-și facă din drumul căsniciei o cale către cer.

Citeşte mai multe despre:   Mihai Eminescu  -   Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul