Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Este fotbalul o formă de idolatrie?
Echipa de fotbal a României și-a încheiat parcursul la Campionatul European din Germania, băieții s-au întors acasă, unde au avut parte de o primire călduroasă, iar pe rețele am putut citi comentarii dintre cele mai diverse: aceasta este o închinare la idoli, fotbalul în sine este ceva păgânesc, sfințirile aplicate echipei, autocarului, vestiarelor nu sunt în rânduială cu tradiția cultului ortodox, iar acest tip de manifestare umană, privită la paușal, nu este potrivită cu dreapta credință. Așa să fie, oare?
De când e omul om, el a avut nevoie de o formă de religiozitate explicită, de o formă de închinare concretă în fața a „ceva”. De preferință, un lucru palpabil: amuletă, statuetă, portret al unui zeu. Această realitate ontologică s-a manifestat pe toată durata istoriei umane până când a fost întreruptă de un mic popor seminomad, care a început să se închine unui Dumnezeu nevăzut, Care le grăia prin proroci sau le vorbea dintr-un întuneric luminos. Când îi certa, când îi încuraja, când îi pedepsea, când făcea minuni cu ei. O relație tumultuoasă, ai zice, din care evreii au înțeles că Adonai nu stă ascuns în piatră, în lemn sau în stihii, ci El este viu, este Persoană, iar omul este creat după chipul și asemănarea Sa. De aici au apărut conflictele cu celelalte neamuri idolatre, politeiste, care vedeau peste tot reprezentări ale zeilor, încarnări ale lor. După veacuri și veacuri a venit Hristos pe pământ, făcut Om asemeni nouă, și evreii n-au mai fost în stare să treacă la următorul nivel: a-L recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu, dar și a avea acces la realitatea de nepătruns (pe de-a-ntregul) a Sfintei Treimi.
Așadar, creștinii s-au dezbărat de politeism și idolatrie definitiv (am zice), evreii au rămas la monoteismul lor rigorist, iar celelalte neamuri au mers către ce au putut: alte credințe, alte religii. Însă fondul lor idolatru (combinat cu superstiție, magie, vrăjitorie etc.) nu s-a pierdut definitiv, nici un moment. Și iată-ne acum, la 2.000 de ani de la Întruparea Domnului, adunați pe stadioane, venerând un jucător sau altul, închinându-ne la câte o cupă de tablă, ridicând în slăvi câte un antrenor. Mai mult, în muzeele lumii sunt figuri de ceară - adevărați idoli - ale marilor fotbaliști la care mulțimile se prosternează ca în fața unor dumnezei ai sportului, ai performanței absolute. Dar este aceasta idolatrie?
Nu, nu este. Căci idolatria avea un scop precis: îmbunarea zeului în favoarea unei reușite în viață, a trecerii unei probe, a depășirii unei probleme de sănătate, a unei călătorii cu riscuri sau a gestionării unui conflict (război, să zicem). Pe când suporterii „idolatri” nu se roagă „sfântului” Ronaldo sau Messi să le ajute în viață! Nu le cer acestora - oameni ca și ei, de bună seamă - puteri supranaturale cu care să intervină în viața lor privată. Că știu bine că vedetele de fotbal nu au aceste puteri! A, ceea ce știu este că sunt oameni foarte talentați, extrem de bine dotați din punct de vedere fizic & mental, că sunt pe deplin serioși în munca lor și că aduc grămezi de bani cluburilor. Însă din perspectivă religioasă nu au nimic supranatural. Sunt și excese delirante: în numele „sfântului” Maradona a luat ființă o „biserică” plănuită de un șmecher, însă ea s-a sfârșit înainte să înceapă. Acestea sunt, după cum observăm, excepții. Regula e alta: oamenii se simt bine la un meci de fotbal, în fața televizorului sau pe stadion. Este o formă de comuniune eminamente laică, benignă religios în opinia mea, care descarcă energii, pansează orgolii și naște pasiune. Este, dacă vreți, înlocuitorul vechilor turnire de altădată și un surogat nevinovat al adevăratului conflict armat. Nu te mai bați cu turcii prin smârcurile Valahiei, cu morți și cu schilodiți, ci îi combați pe terenul cu iarbă bine tunsă doar cu câteva articulații deranjate și cartonașe galbene... Pe scurt, fotbalul este cel mai facil element detensionant din societate, la îndemnâna oricui.
Pe 13 ianuarie 531 izbucnea la Constantinopol „răscoala Nika”, cea mai violentă răzmeriță pe care o cunoscuse capitala Imperiului Bizantin, încheiată cu o baie de sânge (istoricii estimează la aproximativ 30.000 numărul morților) și cu nenumărate distrugeri. Conflictul a pornit de la suporterii curselor de cai, foarte populare în imperiu: echipele verzilor (poporul) și albaștrilor (aristocrația). Așadar, ultras-ii epocii împăratului Justinian s-au confruntat cu sălbăticie, basileul însuși fiind în pericol de a-și pierde tronul. Astăzi însă, fapte de o asemenea magnitudine distructivă nu mai pot avea loc. De aceea zic așa: fotbalul trebuie ținut la locul lui, inclusiv în inima oamenilor. Nu acesta este păcatul lor cel mai mare, și nici preotul care sfințește în stânga și dreapta tot ce prinde: frizuri albastre, tatuaje complicate, chiloți și mingii, fluiere și jambiere, nu comite năzdrăvănii duhovnicești strigătoare la cer.