Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Formalism și robotizare

Formalism și robotizare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 01 Iul, 2022

Rotițele unui angrenaj care se mișcă în mod calm sau sacadat, dar păstrându-și o cadență proprie. O imagine a efi­cienței mecanizate, o ramă tehnologizată a omului contemporan. În anii ’90, sub atracția apocaliptică a filmelor din saga Terminator, trăiam probabil cu impresia că roboții vor ajun­ge într-o zi să înlocuiască oame­nii. Acum, trăim cu certitudinea că omul în sine va deveni robot - și încă unul de bună ca­litate. Pierderea emoțiilor, refula­rea sentimentelor, de­dicarea întregii vieți unei munci - oricare! - deve­nită idol, ritmul aproape suprafiresc al înghițirii informa­țiilor, digitalizarea vieții interioare... Toate acestea subsumate unui singur țel: crearea supraomului robotizat.

Programul, dieta, exercițiile fizice, până și spiritualitatea tind să fie subordonate transformării omului în acest mecanism al unui angrenaj semitehnologic. Organismul omenesc, care a mirat timp de secole oamenii de știință, poate fi dus la un alt nivel. Mintea, care a subjugat planeta noastră, poate cuceri și alte galaxii. Numai sufletul, doar sufletul a rămas o problemă. Așa invizibil cum este, chiar și simplă amintirea lui poate să încetinească robotizarea omului, să-l determine să-și pună întrebări nepotrivite, să-l facă să ezite înainte de a porni spre acest drum în care riscă să fie prizonierul unui ritm depersonalizant. Pentru că sufletul simte, trăiește și se înfioară la gândul că va deveni asemenea unui șoarece închis în cușcă, alergând disperat pe o roată care se învârte la nesfâr­șit. Refuză această încastrare. O de­nunță. Dar, asemenea unui creier care a pierdut coordonarea membrelor, se vede tot mai aruncat în neștiință, neputință, necredință. Își pierde strălucirea, își pierde simțirea, devine rece, tace în interiorul unui trup de robot.

Să nu credem, însă, că secolul XXI poartă vina. Principala vină a robotizării omului actual este formalismul în care a ajuns să-și ducă viața. Un formalism pe care-l aveau și bizantinii la vremea căderii mărețului imperiu, un formalism pe care-l predicau fariseii în vremea Mântuitorului, un formalism care i-a făcut pe egipteni să decadă atât de puternic după ce construiseră mărețele piramide. Când acest formalism, acest ritm defect ia locul adevăratei vieți, îți mai rămâne un singur lucru de făcut: să fugi. Să alergi sufletește cu toată puterea în direcția opusă. Să lepezi orice idee, să te dezveți de orice gând, să te rogi din toată inima, să lași baltă orice turn al lui Babel pe care ai început să-l clădești. Să te derobotizezi. Să stai cu tine însuți. Să iei o pauză. Să frângi formalismului cadrul care l-a făcut atât de puternic. Să fii opusul a ceea ce ești. Să înveți să fii!

Cu toții ne întrebăm care va fi prețul plătit. Totul. Înseamnă să spargi oglinda în care te admirai atât de bine, să lovești cu barosul soclul statuii pe care ți-ai clădit-o, să accepți înfrângerea de a nu fi supraom. Dar care va fi răsplata? De a te reda ție însuți. De a fi ceea ce ești cu adevărat. De a deveni persoană, nu mașină. Este prea puțin? De ce? În sens invers, te așteaptă doar moartea, nu viața. Iar moartea înseamnă întotdeauna a avea, în timp ce viața înseamnă întotdeauna a fi.

Sparge formalismul robotizat: întinde mâna celui deznădăjduit, șterge lacrima copilului care suferă, roagă-te pentru cel împietrit, deschide-te lui Dumnezeu și lumii întregi. Lasă deoparte locul călduț pe care ți l-a creat cadrul „perfect” al vieții tale. Găsește ritmul adevărat: ritmul bătăilor inimii tale. O inimă vie, o inimă care trăiește nu bate niciodată monoton. Dar ritmul ei păstrează ecoul unui alt ritm, cu adevărat sfânt: ritmul veșniciei. N-o lăsa să moară, trezește-o la viață, ascult-o și te va învăța: nu ești făcut să fii robot, ești făcut să iubești. Iar iubirea are ritmul ei aparte pe care nici o tehnologie, oricât de performantă, n-o va reda vreodată. Alege, așadar, să fii persoană, nu obiect.